jump to navigation

Take no shit November 27, 2015

Posted by Anca in Ideas, The world I live in, Uncategorized.
Tags: , ,
add a comment

I hate it from the core when people tell me to calm down. Why would you say that? Do you have a death wish? I am not one for stereotypes, but telling a woman to calm down is like trying to baptize a cat – someone will get hurt and they had that shit coming. I don’t like to shut up about things. If you are wrong, I will tell you. You can thank me later for this favor. Most people just beat around the bush when they want to tell you something that’s rather awkward. I try not to, because that would mean so much wasted time. I am not one for wasting time, people. Time should be spent – regardless if you spend it sleeping or having the time of your life (to me these two go hand in hand for some reason).

870d0415bcd8fc502252a3f1d1f9d111

So I have this friend…she is awesome as hell and I love her to pieces! Soon there shall be a blog post about her. Never have I ever told her stuff lightly. She knows everything about me and vice-versa. I love calling her out on stuff because I feel like that is the right thing to do. It’s a win-win for everyone. She appreciates that (I hope). The weird thing is that most people don’t. Well…aren’t those bastards crazy? I just saved you a huge amount of time and embarrassment. Like…you’re welcome, bitch!

10731458_352164664944404_2040380673_n

Back to the whole “Calm down” bullshit… I’ve been there and done that. I have told people to calm down (silently, of course, because I do not and cannot risk losing teeth), but my reasons were valid. People screaming for nothing at all aren’t doing anybody any favors. But when things call for a riot, that start a fucking riot as long as you believe what you’re rioting about.  I am not the one to take shit from anyone. Hell…I ended a friendship with someone just because she said my toy Luna is stupid. And it’s been almost a year since we spoke. I don’t need negative people in my life; I already have the ones I am obligated to spend time with.

Aproape 4 ani!!! (plus concertul vietii mele) August 24, 2012

Posted by Anca in Passions.
Tags: , , , ,
2 comments

Wow! A trecut o vesnicie (adica 4 ani) de cand am blogul si tot sunt nesimtita pentru ca nu mai scriu nimic nou. Recunosc, cheful de scris mi-a venit astazi dupa ce am vazut noul episod din Awkward si dupa discutia cu buna mea prietena, Oana. Ea, fata cuminte, s-a tinut de blog. Era cazul sa ii mai arat si eu putina atentie…macar odata la 4-5 luni. Tin sa spun ca urasc vremea asta imputita din Bucuresti si ca abia astept sa vina anotimpul meu preferat, toamna. Dar discutiile despre vreme nu au fost niciodata preferatele mele…

Pe vremea cand incepusem blogul asta, eram intre primul si al doilea an de facultate si credeam ca o sa ajung mare jurnalist si ca blogul ma va ajuta o tona. M-a ajutat un c***t! Dar tot e bine ca aveam un refugiu unde sa scriu ce-mi mai trece prin minte. Imi amintesc si acum vremurile din 2009 cand scriam despre Lady Gaga fiind an attention whore si cum vizualizarile pe blogul meu explodasera. Datorita ei am luat 10 la Jurnalism online! Inca o iubesc pe Gaga si inca regret ca nu am mers la concertul ei pe 16 august:( Poate am ratat ceva wow sau poate nu. Sper sa mai revina…

Cel mai tare concert din vara asta a fost, fara indoiala, al celor de la Garbage. Fiind un fan infocat de ani si ani…faptul ca Shirley si Duke s-au uitat direct la mine pentru cateva clipe in timpul concertului ma fac sa realizez ca nu m-am nascut degeaba. Concertul a fost perfect. Shirley Manson arata si canta demential si visul meu de o viata s-a indeplinit! Am stat in primul rand! A fost absolut divin. Ce ma deranja era ca am fost printre putinii fani care stiau varsta lui Shirley si versurile de la melodiile Garbage – mai ales a celor de pe noul album. Come on, people! De ce mai veniti la concert daca nu stiti nici macar versurile de la Blood for Poppies? Bine, astea sunt ganduri de fan inrait care simte ca merita sa fie acolo pe scena cu ei pentru ca nimeni nu e mai constient decat mine cat de tare e trupa Garbage. Am si cateva poze de la concert!

A fost ireal! Nu mi-a venit sa cred ca eram la 10 metri de cea mai tare cantareata din Univers si ca am ajuns in sfarsit sa ii vad live! Concertul a inceput cu melodia care-mi este ringtone: Automatic Systematic Habit si s-a incheiat cu Vow! Imi pare rau ca nu a fost mai lung si ca au anulat sesiunea de autografe promisa. Now that’s riding high on a deep depression! [fanii adevarati vor intelege!] Acum mai lipseste sa vina No Doubt si viata mea e completa!

In ultima perioada s-au intamplat si lucruri mai putin fericite, dar pentru acelea voi rezerva noi postari…

Cica “Traieste-ti viata”… February 7, 2012

Posted by Anca in The world I live in.
Tags: , ,
1 comment so far

Multe s-au schimbat de cand am scris ultima data. In primul rand, nu mai am diacritice. Probabil pentru ca mi-e prea lene sa le activez pe noul laptop. In al doilea rand, chiar nu am avut ce sa mai scriu. M-am gandit ca de la ultima postare incoace chiar nu au mai fost cuvinte sa descrie ce mai fac.

Tot aud “Traieste-ti viata ta” si cred ca reflectez prea mult pe subiectul asta. Mai mult decat e cazul si probabil ar trebui sa aplic, nu sa cuget. Si sa nu incerc, ci sa fac. Dar…mai greu! Nu ma simt in stare sa compun maxime despre viata, pentru ca n-am maturitatea si experienta necesara. Intre timp, incerc sa nu proiectez o eu in varsta de 30 de ani care regreta ca nu a facut nu stiu ce in ultima vreme.

Mi-e dor de stat…de stat si relaxat, dar parca nu as da munca pe nimic in lume. Imi umple timpul, ma enerveaza, ma distreaza si ma relaxeaza. Pe de o parte, m-a si responsabilizat si m-a maturizat. Bine, the C-word e la el acasa si se pare ca greu ma lepad de el. Dar se pare ca nu ai cum sa inveti un caine batran trucuri noi (asta chiar suna fortat tradus).

In alta ordine de idei, daca tot imi promovez munca, vreau sa zic ca imi dedic timpul pentru documentare si scriere pe blogul Follow Me. Si da, as fi foarte recunoscatoare daca ar mai intra lumea sa citeasca ce scriu pe acolo. Chiar imi pasa cand vad ca si altora le pasa. Macar sa nu fi abandonat blogul personal fara rost. Yeah, I know! I kinda sold out! Dar e pentru o cauza buna.

Revenind la citatul din titlu, si anume “Traieste-ti viata!”… cum realizezi ca cineva nu si-o traieste? Ce face gresit si cum ar trebui sa schimbe asta? Cum respiri fara sa traiesti? Yes, Freud, I went there! Ce inseamna sa traiesti cu adevarat? Unde gresesc eu sau alte persoane cu aceleasi intrebari cretine? Poate voi gasi o urma de intelepciune in ceea ce ar spune 1-2 persoane care vad ca am mai scris ceva dupa 5-6 luni de pauza.

Stiu ca probabil tehnicile mele de scris au mers downhill, dar simteam nevoia de un mic update. Nu ca scuza pentru absenta, dar sa simt ca traiesc si am mai facut ceva…

Cel mai greu lucru din lume August 30, 2011

Posted by Anca in Uncategorized.
Tags: , , ,
6 comments

A trecut o săptămână de când am aflat cea mai tristă veste de până acum: decesul bunicii mele. Nu m-am refăcut și nu știu dacă mă voi reface vreodată complet, pentru că ea a fost una din cele mai importante persoane din viața mea. Nu numai că mi-a fost bunică, dar mi-a fost și mamă și învățătoare. N-ai cum să uiți o astfel de persoană…

Mă doare să știu că nu o voi mai auzi niciodată. M-am obișnuit să-i aud vocea timp de 23 de ani și să-mi fie luată de lângă mine e pur și simplu necinstit! Patru ani s-a luptat cu o boală destul de urâtă – poliartrită reumatoidă. Cauza morții mi-e neclară și acum…fie a fost un medicament care îi făcea mai mult rău decât bine, fie deshidratarea excesivă…nu știu sigur ce a fost, dar sunt convinsă că mai putea trăi! 74 de ani nu e o vârstă înaintată! Deși mi-e greu să recunosc asta, nu am cum s-o mai aduc înapoi, deși nu știu de ce o parte din mine speră că o voi revedea și auzi într-o bună zi.

Legătura noastră a fost mereu una deosebită. Bunica mea m-a iubit enorm, iar sentimentul a fost unul reciproc. Ea m-a învățat să merg, să scriu și să citesc. Mereu a vrut să am parte de cea mai bună educație. În cei trei ani de facultate ea și bunicul meu s-au asigurat să nu-mi lipsească nimic și să termin studiile cu bine! Sper că nu i-am dezamăgit… Mamaie mereu avea ambiția de a mă vedea în diferite etape ale vieții: la liceu, la 18 ani, la facultate, licențiată, cu loc de muncă stabil și…de aici înainte nu a mai apucat să se mai bucure și regret enorm asta, în special că i-am spus acum ceva vreme să nu se supere pe mine, dar va mai dura ceva până mă căsătoresc și voi avea copii. Ea, săraca, nu s-a supărat…

Am crezut că la înmormântare nu voi rezista, că voi leșina… Inițial nici nu vroiam să o văd moartă, dar am prins curaj. De atunci nu am mai putut să plec de lângă ea. Am vrut să petrec fiecare clipă rămasă alături de ea. Am plâns atunci cum n-am mai plâns toată viața mea. Îmi pierdusem mentorul, învățătorul, sufletul cel mai drag din familie! Nu există cuvinte să exprime dragostea și respectul meu față de ea… să văd că nu mai are suflare mă făcea și pe mine să vreau să mor! Cum? De ce? De ce ea? A fost un om bun… a avut cea mai nobilă profesie: a fost învățătoare. Nu numai în școală, dar și în viață. A fost mereu foarte înțeleaptă, bună și împăciuitoare…merita mult mai mult de la viață în materie de timp!

Cuvintele mele de rămas bun după ce i-am pupat fruntea au fost “Ce mă fac eu fără tine?”…întrebarea încă persistă. Ce mă fac eu fără ea? Era singura bunică pe care am cunoscut-o, dar a făcut cât zece! Cuvintele mele de laudă pentru ea nu se vor termina niciodată. Mereu voi fi mândră că am avut-o bunică. Sper că nu am supărat-o prea des…și dacă am făcut asta, îmi pare sincer rău…

Acum îmi sun zilnic bunicul…a rămas singur și vreau să simt că îl aud suficient de des. Îmi pare atât de rău pentru el. Nu vreau să-mi închipui sentimentul de a-ți pierde sufletul pereche după 53 de ani de căsătorie. Mereu le-am admirat relația. Atât de mult încât am vrut să arăt și altor oameni admirația mea. Anul trecut, la facultate, profesorul de fotojurnalism ne-a dat tema “Persoane din viața mea pe care le admir”…bunicii mei au fost prima mea opțiune. Au fost și vor fi mereu. Am pus foarte mult suflet în acea temă și am fost foarte onorată să îi am pe ei ca subiecții studiului meu. Mereu voi fi mândră de acel proiect.

Singurul lucru care mă liniștește e că știu că biata mamaie nu se mai chinuie. Dar pe de altă parte, nu-mi pot închipui viața fără s-o mai văd sau s-o mai aud. Bunica mea era ca un idol care trebuia să fie nemuritoare! De ce a trebuit boala să stea în calea speranței mele? De ce nu am fost lângă ea mai mult? De ce mi-a fost luată atât de repede?

Nu am 23 de ani…mă simt ca și cum aș avea 5 și nu pricep care-i treaba cu viața asta. Nu cred în rai și nici în iad. Nu pot decât să-mi închipui cum se odihnește ea într-o groapă…mai mult de atât nu-mi pot imagina. Cred, în schimb că sufletul ei e încă viu și nemuritor…pentru că a fost prea bun! Prea bun să dispară de tot!

Sper să fie mândră de mine…sper că voi fi cândva un dascăl cel puțin la fel de bun ca ea, pentru că e un exemplu demn de urmat!

Odihnește-te în pace, mamaie! Te voi iubi mereu!

Iordana Andrei 1937-2011

 

Un verb dublu tranzitiv December 10, 2010

Posted by Anca in Uncategorized.
Tags: , , , ,
add a comment

Pentru persoanele care nu știu ce-i ăla un verb dublu tranzitiv, este un verb cu două complemente (sau mai nou, obiecte directe). Cel mai comun verb dublu tranzitiv este “a învăța”. În ultima vreme simt că verbul ăsta e jumătate tranzitiv și jumătate intranzitiv pentru mine.

Pe de o parte, nu mă simt în stare să învăț ceea ce trebuie din diverse motive. Unul dintre ele e că există cel de-al doilea complement fără de care mă pot lipsi lejer: a învăța pe altcineva. Nu mă deranjează profesia de dascăl, dar înțeleg pe zi ce trece câtă răbdare, dăruire și nervi tari ar trebui să ai. Iubesc limba engleză și mă bucură că am ocazia să-i învăț și pe alții, dar sunt momente în care îmi pierd răbdarea. Poate fi pentru că mi-e greu să mă pun în locul copiilor. Nu de alta, dar s-ar putea să-mi placă lumea lor și mă pot obișnui cu ea destul de ușor. Mi-am spus atât timp că trebuie să mă maturizez, așa că ar fi un fel de regres să o dau în mintea copiilor. E un dublu standard.

Spuneam că mi-e greu să mă apuc de învățat. Pot găsi un miliard de scuze și alte lucruri mult mai bune de făcute gen job full time care mă seacă de energie, dar când cineva îți spune “Nu ai nicio scuză să nu iei examenul ăsta”, te cam sperii și te gândești că ai niște obligații față de câteva persoane (inclusiv de tine însăți). E interesant cum vreau să “îmbrac” situația asta ca pe ceva ce nu mi se întâmplă mie și cum vreau să o generalizez. Nu poți mereu să mergi de la particular la general. Reciproca este, însă, valabilă.

Verbul tranzitiv în jurul căruia se învârte “discuția” asta cu mine însămi este “a învăța”. De fapt, dacă stau să mă gândesc mai bine, la mine deja e “a repeta pentru a suta oară, doar că nu se prinde nimic de mine sau asta cred corectorii”. Iar îmi caut scuze…

Am să iau un exemplu de la propriul stil de predare. Dacă învăț un capitol întreg, îmi ofer singură un abțibild, un desen sau o ștampiluță cu cap de pisică. Așa mai trezesc și copilul din mine și nu-mi mai repet că-mi tocesc coatele degeaba.

Și schimbarea a venit? November 9, 2010

Posted by Anca in Ideas.
Tags: , , , ,
2 comments

Spuneam în postarea mea anterioară că ar trebui să mă maturizez…într-un fel sau altul. A trecut mai mult de o lună de când n-am mai spus nimic pe blog. Nu se pune problema că mi-am prierdut firea plină de opinii. Mai degrabă pot spune că am foarte multe opinii, dar nu am libertatea și timpul necesar să le exprim.

Înainte de a avea un loc de muncă, îmi plăcea să mă plâng (da, recunosc!) că nu am unde lucra. Acum că am un loc de muncă, nu pot să fiu la fel de volubilă ca pe vremea facultății. Acum sunt om mare, cu job, cu responsabilități, cu nevoia de a trăi BINE! Probabil primul pas al maturizării de care vorbesc eu aici e și faptul că m-am decis să renunț la contul de Facebook. Oricum ajunsese să fie inutil și de multă vreme mă deranja să văd cum toți oamenii din listă se laudă în stânga și-n dreapta cu locurile vizitate, vedetele cunoscute și așa mai departe. Acum prefer să mă laud doar prietenilor mei imaginari. Bine, aștept să am și cu ce să mă laud… Și observ de câte ori am folosit adverbul “acum”… Parcă aș fi într-o altă dimensiune sau etapă a vieții și m-am rupt complet de cea precedentă. Trebuie să fie un miez de adevăr pe aici.

Pe vremea când eram activă și scriam cel puțin săptămânal aveam un simț al dreptății de neclintit. Nimic nu mă putea convinge de contrariu. Dar de când simțul dreptății nu mi-a fost deloc de folos, m-am lăsat și de sperat și de scris pe blog. Îmi vine să zic “Păcat!”, dar poate că e un lucru bun că nu mai petrec atâta timp pe internet (zise persoana care tocmai scrie acum pe blog!). Sincer, acum n-am timp nici să mor! Am ajuns să-i cred pe oamenii care zic că nu există viață după serviciu. În ideea în care plec pe întuneric și vin pe întuneric…e trist să știi că îți petreci toată ziua la muncă și vii acasă ca să pici lat în pat. Dar nu e cazul să dramatizez situația. Între a muri de foame și a munci așa…pot spune că am un job cât de cât OK. Nu pot spune ce anume fac, că aș încălca politica firmei. Bine, poate că aș putea, dar nu vreau să risc. În plus, sună ca și cum aș lucra la FBI sau ceva de genul. Mă face să mă simt specială!

Încerc să mai înghesui o grăire pe blog din când în când. Nu promit că îmi rup timp din ziua liberă pentru asta, dar hai să ne lăsăm surprinși! Pe principiul “Hands off my day off!”….revin la odihnă. Îmi era dor de blog. Chiar, mă mai citește cineva sau lumea chiar a crezut că am murit? Sau chiar nu-i pasă nimănui? Bine, răspunsul la a doua întrebare s-ar putea să mă întristeze, așa că nu cer un răspuns în mod deosebit.

Timpul pentru o schimbare? September 29, 2010

Posted by Anca in Uncategorized.
Tags: , ,
add a comment

Reciteam vechile articole de pe blog și realizam, pe măsură ce citeam, că gândesc altfel acum față de momentul în care am publicat textele respective. Nu complet diferit, dar nu mai sunt 100% de acord cu persoana care eram în perioada aia. Nu știu dacă e un semn de maturizare, dar simt nevoia să schimb ceva în stilul meu de blogging (în mod deosebit cel în limba română).

Timp de doi ani de când am blogul am scris ca o studentă. Acum parcă e timpul să scriu ca o absolventă care are alte perspective. *Încerc din răsputeri să evit folosirea lui “nu” la fiecare început de propoziție, dar mi-e greu să afirm fără negație*. Pe perioada facultății încă îmi permiteam să visez la ce o să fac când o să fiu mare. Acum sunt mare și fără șansa de a pune în aplicare ce am vrut să fac în facultate. Trecerea asta de la student la om mare a fost mult prea rapidă și prea bruscă. M-am trezit adult în căutare de responsabilități. Vreau și eu un job, o casă și o familie, dar, din păcate, drumul la visele astea nu e pavat și tot eu trebuie să torn beton. Ghinionul meu, că n-am fonduri pentru ciment.

Căutam zilele trecute un articol serios pe blog pentru a-l trimite la un potențial angajator. Cu articolele în limba engleză stăteam bine, dar cu greu am găsit unul în română care să nu conțină cuvintele “căcat” sau “pizdă proastă”. Recunosc, sunt modurile mele de exprimare, dar sunt momente în care aș vrea ca lumea să mă ia în serios. Îmi place să scriu într-un mod mai miștocar, dar am nevoie de materiale care să mă recomande la unele reviste sau ziare care se adresează și unor oameni care nu au simțul ironiei. Cred că e timpul să mă maturizez puțin și din punctul de vedere al scriiturii. E pentru prima oară când pun maturizarea și persoana mea în aceeași propoziție. De obicei, îi lăsam pe părinți și bunici să facă asta. E cam ciudat când trebuie să realizez eu că nu mai pot fi copil. Nu de alta, dar cum dau primele riduri, trebuie să scapi de păpuși.

Toată ziua m-am gândit la un subiect despre care să scriu (la un mod mai serios), dar am avut un lapsus intelectual. Nimic serios nu-mi apărea în vizor. Aveam de gând să mă iau urât de Inna, marea noastră “mândrie” muzicală, dar chiar nu aveam suficientă ură de vărsat pe blog. Poate după ce mă mai cert cu unii din fanii ei iliterați pe youtube. Asta e altă poveste pe care o voi aborda (sau nu) pe viitor pe blog.

Eu însămi sunt curioasă de ce-mi va făta mintea în materie de articole noi pe blog. Rog productivitatea să revină din concediu!

Să-mi pară rău că am o părere? În niciun caz! September 11, 2010

Posted by Anca in Uncategorized.
Tags: , , , ,
add a comment

De când mult mai multă lume cunoscută (mie) îmi citește blogul, am început să primesc mai multe reproșuri decât încurajări. Sunt conștientă că nu pot mulțumi pe toată lumea, dar asta nu înseamnă că va trebui să scriu la comandă despre floricele pe câmpii și cât de frumoasă e România. Comunismul a murit, dar unii oameni încă se simt deranjați de mesaje ceva mai nonconformiste (da, ăsta era cuvântul! 10 minute am stat să mă gândesc la el). Nu pot spune că blogul meu e echivalent unui jurnal super intim.

După mine, blogul e cel mai ecologic, util și la îndemână loc unde pot însemna evenimente, gânduri sau idei importante (pentru mine) fără să adaug un penibil “Dragă jurnalule, azi mă simt de căcat pentru că am căzut în cap…”. Sunt multe lucruri pe care NU le împărtășesc pe blog, pentru că  nu e aici locul lor. Pentru asta există relațiile interpersonale, comunicarea cu o ființă care are empatie…din astea.

Oamenii au continuat să judece, chiar dacă avem pretenția să ne numim democrați. Bătrânii noștri sunt oameni chinuiți, înțeleg și accept asta, dar din partea lor vin cele mai răutăcioase remarce (mersi, Dyna!). După părerea mea, bătrânii sunt cei mai buni editorialiști. Ei le-ar da câteva lecții bune jurnaliștilor care lucrează de ani buni în redacții. Dacă vrei un strop de culoare în editorialul tău, cere părerea unui bătrân supărat pe viață. Nu am vrut să fiu răutăcioasă, ci doar realistă. Unii bătrâni sunt chiar simpatici, dar îi văd rar și nu vorbesc mult cu ei. Cred că a fost mult mai sănătos așa.

Normal că nu mă simt bine când aud reproșuri, mai ales cele referitoare la ceea ce scriu. Comentariile negative mă deranjează, că doar nu-s de piatră. Încerc să nu le pun atât de tare la suflet, dar nu pot să le ignor. E enervant când cineva presupune că a scrie pe blog e egal cu a te expune. Nu prea o pot numi expunere. Aici nu am cele mai profunde gânduri și sentimente și nici poze indecente (cum au unii pe rețele sociale gen hi5, facebook, myspace). Cineva a sugerat că ăsta e un jurnal. Nu chiar! Cum am mai spus, e un loc unde îmi spun părerea despre diverse chestii. Deja devine obositor că trebuie să mă repet.

Exercițiu de imaginație: cum ar fi dacă mi-aș șterge blogul? I-ar păsa cuiva? Poate doar mie, pentru că e ceva ce mi-a aparținut cândva. Sunt prea lașă să încerc, deși la nervi, am avut tentativa asta. Bine că s-a găsit cineva să mă oprească.

Am bătut câmpii de câteva sute de cuvinte când tot ce vroiam să transmit era ceea ce am scris în titlu. Nu îmi pare rău că am o opinie, dar regret când văd unele reacții foarte dure la ceea ce scriu. Dragi oameni care nu înțeleg, ăsta nu e un jurnal. E doar un blog unde administratorul său (în cazul de față, eu) dezbate diverse teme și idei. Nu e un jurnal intim. E o diferență.

Știu că am bătut câmpii, dar simțeam nevoia de a scrie.

Să-mi trăiești, blogule!:) September 4, 2010

Posted by Anca in Passions.
Tags: , , , , , , , ,
4 comments

My Own Moon crește văzând cu ochii. Întâmplător am verificat de când am început să postez și am văzut “5 septembrie 2008”. Până acum nu am serbat ziua blogului și rău îmi pare. Îmi iau revanșa pe 5 septembrie 2010 când propria mea lună împlinește doi anișori. Sincer, nu știu când a trecut timpul. Mă simt ca un părinte care e mândru de copilul lui pentru că a realizat firescul: a strâns ceva ani la bord.

Când am început să scriu pe blog, nu prea vroiam ca multă lume să știe de el pentru că nu eram stăpână pe mine și pe ce postam aici. Inițial, vroiam să fie un blog în limba engleză și mă gândeam că nimeni nu se va prinde că sunt eu cea care postează. Mare prostie, pentru că oricum lumea mă știa fană Sailor Moon, lunatică și ca Miss Brightside, deci “secretul” meu era dat în vileag numai de numele blogului. Articolele mele de la început nu erau prea ample, ba aveam zile în care doar postam un filmuleț interesant de pe youtube. Alteori postam desene de-ale mele. Totuși ideea de blog nu era suficient de bine conturată pentru mine. La un moment dat, l-am făcut public. A fost ok pentru că lumea tot nu îl citea, dar nici eu nu prea postam.

Oana lansase o leapșă prin care să vorbim despre prietenele noastre și de ce le iubim. Fusese pentru prima dată când scriam în română și am primit feedback pozitiv. Țin minte că după ce am scris acea postare, am primit cele mai multe vizualizări, 92. Pentru mine era foarte mult pe vremea aia, în iunie 2009. După aceea, am continuat să scriu atât în engleză, cât și în română. Mă atașasem de lumea virtuală unde puteam vorbi fără să fiu întreruptă. Pentru mine conta treaba asta, deoarece oamenii au darul enervant de a mă întrerupe când povestesc ceva. Așadar, un blog mi-a venit mânușă! Știu, sunt o tristă din cauza asta, dar mai bine o tristă cu blog decât o tristă fără niciun refugiu!

În iulie 2009 am început să-mi încerc norocul la diverse concursuri care au avut loc în blogosferă. Unul din ele presupunea să vorbim despre desenul copilăriei noastre. Nu am câștigat concursul, dar am primit feedback pozitiv în urma publicării articolului despre Sailor Moon. Eroina mea a devenit lait-motivul blogului, într-un fel sau altul. Credeam că majoritatea articolelor publicate vor avea legătură cu Sailor Moon. Într-adevăr, multe au avut, dar majoritatea au fost frustrări post-adolescentine, desene, poze cu pisoi, recenzii de videoclipuri sau emisiuni tv preferate. Până la urmă, blogul nu a avut o temă anume. Era blogul meu unde eu scriam despre tot ce mă tăia capul. Un alt concurs la care am participat cu mare succes a fost “Artistul meu preferat”, organizat de hotcity.ro. Am scris un articol despre geniala Kelly Clarkson, articol care mi-a adus ca premiu cartea “Michael Jackson – Legend, Hero, Icon. A Tribute to the King of Pop”. Mulțumesc, HotCity!

Cine mă cunoaște de când vârsta mea începea cu cifra 1 știe că am un tic verbal când ceva mă enervează sau pur și simplu nu iese cum vreau eu. Acel tic e cuvântul “căcat”, care s-a regăsit și în tagurile din dreapta. Unele lucruri par să nu se schimbe niciodată; nici când se presupune că te maturizezi. Alte subiecte pe care ador să le abordez sunt ce prostii mai fac vedetele din afară sau din țară. Astfel, pasiunea mea pentru jurnalismul de entertainment s-a accentuat și mai mult și sper să am ocazia să îmi văd articolele în reviste de profil. Nu îmi place să scriu neapărat de rău de oameni. Sunt și unele ființe pe care le admir pentru ceea ce fac și acele persoane merită locul lor special în rubrica “Web Inspiration”. Acolo redactez articole în engleză despre oamenii de pe youtube, de regulă, care fac carieră din pasiunea lor. Într-o zi vreau să ajung și eu ca acești oameni. Nu îi numesc degeaba inspirații!

Blogul m-a ajutat să mă exprim mult mai ușor prin scris, mai ceva ca un jurnal. Deși nu împărtășesc idei/probleme/situații foarte intime, blogul e net superior jurnalului, cel puțin din perspectiva mea. Sună ciudat, dar simt că aici pot colora cum vreau situațiile și povestirile.

Cred că e suficientă retrospectivă după doi ani. Pentru alte detalii, citiți și restul articolelor!:) Vreau să le mulțumesc celor care mă citesc. Îmi dați senzația că nu vorbesc singură și că alocați câteva minute să lecturați gândurile mele transpuse aici. Mi-ar plăcea ca lumea să comenteze mai des. Un pic de feedback nu strică niciodată!

În concluzie…La mulți ani, blogule! Să-mi trăiești și să dea domnu să nu mă părăsească inspirația, că tare îmi place să scriu aici!:)

Dorințe care nu au putut fi împlinite August 25, 2010

Posted by Anca in Uncategorized.
Tags: , , , , , , , , , ,
7 comments

După vorba lui Forrest Gump, “Life is like a box of chocolates; you never know what you’re gonna get”, am realizat că viața nu ne oferă mereu ceea ce sperăm. Adică, în acea cutie cu bomboane de ciocolată se poate strecura și o gânganie sau, eventual, o bucată de rahat care seamănă cu ciocolata, de la distanță. Cam așa sunt și șansele noastre: dulci sau căcăcioase.

Dorințele mele au fost mereu modeste. Mereu mi-am dorit ca părinții mei să fie mulțumiți cu doar un copil, dar au trebuit să îl facă și pe al doilea și să-mi distrugă cei mai buni ani ai vieții (și chestia asta încă persistă). Bine măcar că s-au prins că a fost o idee proastă și s-au oprit la timp. Pe lângă a mă fi născut în altă țară, să fiu singură la părinți era una din cele mai mari dorințe ale mele. Astea au fost primele mele dorințe pe care nu le-am putut exprima la timpul potrivit și probabil din cauza aia nu s-au împlinit. Și prin exprimat, mă refer la vorbit literalmente.

Una din bomboanele de ciocolată a fost împăturită în staniol, deci a fost nevoie să o desfac ca să o pot mânca. Aici mă refer la alegerea propriului meu drum. A trebuit să pun piciorul în prag și să mă duc la ce facultate am vrut eu. Spre deosebire de altă progenitură a familiei, care a făcut ceea ce i-a fost dictat, eu am ales cu capul. Nu că mă laud că am fost eu mai deșteaptă, dar așa a fost! (*introduceți lipsa de modestie aici*). Alegerea drumului academic a fost dictat de dorințele copilăriei mele, alegerea carierei e dictată de locurile disponibile din redacții. Acum o dorință care cere împlinire e angajarea și zburatul din orașul natal, din nou și pentru totdeauna.

Aș fi punctat și dorința de a fi fost drăguță. Chestia asta nu mi-a ieșit niciodată. Nimeni nu s-a referit vreodată la mine ca fiind “tipa aia drăguță”. Nici nu știu cum m-aș fi simțit dacă cineva chiar ar fi spus asta. Ar fi o noutate pentru mine. Mereu m-am lovit de remarci că nu sunt frumoasă și populară. La un moment dat, mă obișnuisem cu ideea. Nu mă interesa să fiu populară, ci să am prieteni adevărați. La treaba cu frumusețea… să zicem că nu prea mă ajută mutra. Nu sunt modestă, dar chiar nu cred că sunt vreo frumusețe. Stau prost cu stima de sine și la fel de prost și cu calitățile de la natură. Asta e! Mai puțin pentru mine și mai mult pentru altele! Mă pot obișnui cu ideea, dar doare peste măsură de tare când cineva îți spune ce defecte ai, de parcă tu nu ai fi posesoarea unei oglinzi. Așadar, adevărata mea dorință nu ar fi frumusețea, ci lipsa de răutate a oamenilor. Chestia asta nu va exista niciodată, așa că mai bine zic că sunt urâtă; pot folosi treaba asta ca un scut de protecție de genul “Uite, tu nu mă poți răni, m-am autojignit!”…

Nu că mi-ar fi fost dor de articole plângăcioase, dar cam asta aveam pe suflet și simțeam că trebuia scris undeva.