7 ani fără 7 zile

Acesta a fost intervalul de timp în care bunicul meu a mai putut trai fără bunica. Pe 24 ianuarie am aflat vestea că nu-l mai avem pe tataie printre noi. Da, ne așteptam. Da, era bătrân, dar asta nu înseamnă că eram pregătiți sufletește pentru o pierdere atât de grandioasă. Și iată că viața ne obligă să mergem mai departe și să ne facem loc în suflet pentru încă un înger.

Am așteptat mai bine de o lună să scriu despre el. Nu mă obligă nimeni să fac asta – eu vreau. Vreau să marchez undeva impactul pe care l-a avut asupra mea și asupra persoanei care sunt acum. Am avut onoarea de a-l avea în viața mea aproape 30 de ani și mă pot considera norocoasă din acest punct de vedere. Am avut frumoase amintiri cu el – știa mereu ce să spună ca să mă facă să mă simt apreciată. De multe ori a spus că aș fi fost nepoata lui preferată, iar fără niciun fel de modestie, l-am crezut și mi-am asumat acel rol. Bunicul meu mi-a fost cel mai mare susținător și cel mai aprig critic. Nu m-a lăsat niciodată să mă mulțumesc cu puțin și mereu să vreau mai mult de la viață și de la cei din jurul meu. Poate pentru că merit, poate pentru că am puterea de a obține ceea ce e mai bun. El știa mai bine. Voi susține mereu sus și tare că nu aș fi reușit să ajung la București și să fac o facultate fără ajutorul financiar oferit de bunici. Nimeni nu le-a impus asta – ei au facut-o din tot sufletul pentru că au crezut în noi – atât în mine, cât și în fratele meu. Sper că nu l-am dezamăgit și sper că ne privește cu drag de acolo unde îi e sufletul.

Mi-l voi aminti mereu cu drag și dor. Avea niște vorbe de duh tăioase, dar realiste. Dacă vreodată începea o propoziție cu ”Băi, băiete!”, știai fie că e treabă serioasă, fie că are să te certe, fie să te ia un pic la mișto. Trebuia să simți tonul. Ce m-a amuzat foarte mult în ultimele lui luni de viață a fost când l-a învățat pe Vlad cum să alunge uliul printr-o incantație specială ca de galerie de fotbal pe steroizi. Avea un glas exceptional, iar faptul că a fost toată viața lui un dascăl te făcea să îl respecți. Mereu și-a câștigat respectul și știa cu cine să fie blând și cu cine să fie dur.

Sigur, orice deces al unei persoane dragi te distruge psihic, dar știți ce doare cel mai tare? Renunțarea la obiceiuri. Spre exemplu, de fiecare dată când aveam un succes, el era prima persoană din familie pe care o sunam. Acum vreo săptămână am avut un ”feel good” moment pe care l-am avut în urma unui succes, iar primul meu instinct a fost ”Abia aștept să îi spui și lui tataie de chestia asta!” ca apoi să mi se șteargă zâmbetul de pe buze în momentul în care reveneam cu gândurile într-o realitate în care el nu mai este. De când nu mai e el, simt că am pierdut orice drept de a mai copilări.

Pot spune că nu am niciun regret față de el. Asta s-a văzut în visele în care el era fericit acolo sus cu mamaie și câinele nostru drag, Vică. E împăcat cu el, e împăcat cu viața și sunt sigură că a fost conștient de amprenta pe care a avut-o asupra mea.

Dormi în pace, domn profesor! Ne revedem peste ani și ani! Sper că nu mă vei fi uitat până atunci…

DSC02285

 

 

Advertisements

Are blogs still a thing? (life update)

I remember that back in the day blogs were all the rage! Everyone had one and they even used to post on the daily. I know because I used to be one of those people. I used to think that if my blog were successful, I would get a good job and gain visibility on the web. Gone are the times when I cared about that stuff. I don’t want to kill off my blog completely – I promise to post at least twice a year, even though this might be a promise I will not be able to keep.

rrrr

Enough about that, let’s talk about me! (I’ve always wanted to say that IRL, but somehow it’s not appropriate.) I am well. I cut out most of the negativity from my life, but we all know how roaches never die until you flush them down the toilet, and even then I might be a bit skeptical. I really need to copyright this shit, or else Taylor Swift will steal my ideas for her new album. My best friend got married last week and I was one hell of a bridesmaid! Hey, her words, not mine!:))

My former job got me to the point where I started to hate blogs and posting regularly. Maybe that was due to the fact that I HAD to. Now I don’t have a boss anymore and the only person I answer to is myself. It’s liberating. I have dyed my hair blue, green and a combination of both. It’s been a blast and I can’t wait for the next one! I wore two dresses and a skirt this year and I feel like I deserve a medal for the hard work I put in to be a damn lady! Yes, there are pictures of me wearing them. No, I will not publish them here. That’s what Facebook is for.

8cabeakxi

What I love about personal blogs is that you can rant without anyone interrupting you. What a bad trait that is – how poorly educated can a person be? Don’t even answer that! I used to get in trouble for the stuff I used to post here. Now I am not that worried since I have been on a hiatus for hell know how much time. I doubt people even read my posts. I pretty much post for future me to have a read when she’s bored. I don’t have an audience. I have nothing to sell and nothing to gain or lose.

Today was an interesting day and I will end it with a special song dedicated to someone who made me laugh so hard today I feel like I should send her a special card. Thanks, G! Girl, you’re as funny as you are a bitch!

 

 

Hold the corpse, please!

“Esti ceea ce mananci” a fost unul dintre citatele pe care le-am urat pana acum ceva vreme; asta probabil pentru ca mancam o gramada de cacaturi care nu imi faceau deloc bine. Probabil ca inca mananc cateva din acele cacaturi. Sunt constienta de asta si incerc sa le elimin pe cat posibil. Am 6 luni de cand nu mai mananc carne si 2 luni de cand am renuntat si la peste si fructe de mare. Nu regret nimic. Singurul lucru pe care il regret e ca nu am renuntat mai din timp. De ce am trecut la vegetarianism? Din multiple motive: atat de sanatate, cat si de etica.

In primul rand, m-am documentat mai mult despre consumul de carne si ce am gasit m-a inspaimantat teribil. Impreuna cu o colega de munca, am zis ca nu mancam carne o saptamana pe luna, dupa ce am citit articolul “De ce nu mananc carne” de pe blogul Oliviei Steer. Am incercat asta si de atunci nu am mai atins carne. Ea inca mananca. Macar una din noi a reusit. Mi-am deschis singura ochii. A trebuit sa realizez ceva ce era evident de cand am aflat de unde vine carnea. Eu mancam cadavre! Cadavre congelate, dezghetate, prajite sau fierte. Tot cadavre erau! Nu am mai vrut sa iau parte in macelul asta.

In al doilea rand, de cand sunt mica ma bat cu pumnii in piept ca iubesc animalele si ca le vreau tot binele din lume. Abia la 23 de ani m-am trezit ca vreau sa fac ceva in sensul asta. Imi merit cateva perechi de palme, recunosc! Dar macar am avut revelatia asta acum. Nu vreau sa stiu ca un animal a trebuit sa moara ca eu sa mai traiesc o zi. Recomand celor care au dubii daca merita sa fii vegetarian sa se uite la “If slaughterhouses had glass walls, everyone would be a vegetarian”. E pe youtube. Dar nu e pentru cei slabi de inger. Eu recunosc ca am plans de parca imi vedeam cele mai dragi persoane ca sunt ucise cu sange rece. Acum ma bucur sa stiu ca mancarea mea nu a tipat inainte de a ajunge in farfuria mea. Dar, din pacate, asta nu opreste taiatul animalelor. Traim intr-o tara in care multa lume s-a nascut cu friptura la bot si care are un McDonald’s la scara blocului. E destul de greu sa educi generatii care stiu ca locul porcului e la masa de Craciun si a mielului pe masa de Paste. Sa nu intru in toata polemica mea despre religie, ca imi va sari si mai multa lume in cap. Tot ce pot sa spun ca toata treaba asta cu “sacrificiul” pentru hell knows what e o mare porcarie si o spalare de creier.

“TREBUIE sa mananci carne ca sa fii sanatos”…cine zice asta? Doctorii? Adica nemernicii care prescriu o gramada de medicamente care iti scurteaza viata? Nu, mersi! Prefer sa stau departe de cadavre prajite si sa mananc ceva care stiu ca nu a ranit nicio vietate. Polemica mea despre consumul de carne poate dura zile si nopti. Ma ingrijoreaza sanatatea familiei si a prietenilor apropiati. De restul oamenilor nu imi pasa atat de tare. Ce ma doare pe mine e ca multe animale nevinovate sufera pentru poftele altora. Sunt genul de persoana care daca vede un cersetor cu un caine infometat langa el, inclin sa ii dau cainelui de mancare, nu omului. That’s how I roll.

Mai multa pofta imi fac niste legume aromate la tigaie decat o friptura cu iz de deces.