jump to navigation

Friend. December 4, 2015

Posted by Anca in People, The world I live in.
Tags: ,
add a comment

Friends are awesome! They’re like family that you will never call dysfunctional. They might have their shit, but maybe that shit is what made you connect. I click with very few people, even though it might seem that I am friendly in person. I have strong feelings. I love and hate with all my heart and I don’t give a fuck with all of my middle finger.

Oana

Oana has been my friend for over 8 years now. We met at university and I can’t believe we still keep in touch regularly despite our hectic schedules at work. I love how we always pick up where we left off even though we haven’t talked in a while. It must mean this friendship is something special. I am never afraid to tell her how I really feel about anything and everything. My honesty never hurt her. She always smiled or laughed when I told her my stone cold opinion about this and that. For instance, about marriage. She’s getting married this fall and you will never guess who her maid of honor is. Yep! It’s me! Now that is an honor I am not sure I am ready for. I am not one for weddings. They cramp my style, but for her I will make an exception…and wear a damn dress. I will not mind the color because I love her. There, I said it! I have told her time and time again that I feel like she is rushing into this marrying shit, but if it makes her happy, then who am I to argue? We try to catch up by sending each other early morning messages and we manage most of the time. It’s a pretty big deal when we actually get to meet up. It’s like an event I prepare for weeks in advance. What I am sure of is that our friendship will always be safe and sound no matter how busy we are. That’s pretty damn special if you ask me!

finger-friends-wallpaper

 

De câți prieteni ai nevoie în viață? June 12, 2011

Posted by Anca in The world I live in.
Tags: , , , ,
3 comments

Mama îmi spunea că dacă numarul prietenilor depășește numărul degetelor de la o mână, ceva e dubios. Nu că mi-aș face probleme de genul ăsta, dar m-a pus pe gânduri. Când devine un prieten o simplă cunoștință? Când nu se mai ține legătura ca înainte, când intră în alte cercuri de oameni și tu nu te încadrezi în acea categorie… se pare că prietenii nu vin cu o garanție pe viață.

Oamenii tind să îi trateze pe cei de lângă ei ca pe ceva firesc, gratuit, care oricum ar trebui să fie acolo. Nu e normal. Știu că sună stupid să zici asta zilnic, dar nu strică să îți reamintești cât de norocos/ norocoasă ești că e cineva acolo să asculte ce ai de zis și că chiar îi pasă de gândurile și opiniile tale. Pentru puținele (1-2 sau poate 3) prietene pe care le mai am sunt mai mult decât recunoscătoare. Nu ne vedem pe cât de des ar trebui, dar ne străduim. Am o curiozitate personală… după câți ani de prietenie e ok să jignești o persoană? După teoria mea, niciodată nu e ok să jignești, în special “la nervi”.

De când am venit în București am fost percepută ca o persoană care își face ușor prieteni și e foarte sociabilă, dar adevărul e undeva la mijloc. Mie mi-ar plăcea să mă pot baza pe oameni, dar e destul de greu, pentru că mulți sunt programați să te uite sau să dezamăgească. Nu știu dacă e un defect din fabrică sau doar dacă eu am avut de-a face cu astfel de “modele”. Poate e ușor să te atașezi de oameni cu care pari să ai multe în comun, dar e mult mai greu să ții de acea legătură care ai impresia că s-a format.

Oamenii se schimbă. Circumstanțele, mediul și ceilalți oameni pe care îi cunosc ajung să îi schimbe. Pe unii în rău, pe alții în bine. Dar dacă oamenii se schimbă, se schimbă și legătura dintre ei. Nu mai suntem acei copii care se uitau la sitcomuri pe care acum le înțelegem diferit. Acum nici nu ne mai uităm la sitcomuri împreună pentru că nu mai avem aceleași gusturi. Așa e normal să se întâmple?

Acum ceva vreme am scris un articol despre prietenele mele, cu care nu mai sunt de acord. Nu mai simt aceleași lucruri pentru acele persoane. Unele au disparut din viața mea, altele au rămas și una m-a dezamăgit profund. Simt că exact atunci când lauzi o persoană, parcă simte că are voie să-ți greșească. De unde au luat logica asta? Dacă cineva mi-ar zice ceva de bine, aș vrea să îi demonstrez că merit acea apreciere nu să mă cac pe ea de laudă!!!

Nu am să mai bat câmpii prea mult. Și așa…mai citește cineva ce scriu eu? Vroiam să subliniez că nu trebuie să ne batem joc de oamenii care ne vor binele. Nu trebuie să ne credem mult mai importanți decât persoana cu care suntem prieteni. Suntem prieteni, suntem pe picior de egalitate.

Păcat că uneori singurii prieteni de care poți fi sigur că nu vei fi dezamăgit sunt animalele și prietenii imaginari. Mai sunt și unele excepții…Voi posta o poză cu cel mai vechi prieten al meu. Suntem prieteni de suflet de 15 ani și nu ne-am certat niciodată…

Why I hate Facebook September 18, 2010

Posted by Anca in Uncategorized.
Tags: , , , , ,
3 comments

This may come off as weird because I have a Facebook account and I check it on a regular basis, but I have my reasons for hating the site.

First of all, I hate it when Facebook suggest who I should be friends with. What the hell? I don’t care if we have 50 mutual friends and we both like Hannah Montana! I still don’t know you and I don’t want to add you as my friend. A few weeks ago I had the dean of my former college suggested as a friend. I understood where that was coming from, but I still don’t want to be friends with him! Also, Facebooks recommends a lot of pages I “might” like. I admit, some of them are according to my tastes, but others are just plain ridiculous!

Another thing I hate about Facebook is that it gives some people the opportunity to brag. People brag their asses off on Facebook and they love it! I wonder if they would do that in real life and shouting it out to their 467 friends. Just immagine someone preparing their microphone and yelling “Attention friends, I want each and every one of you to know that I just got back from downtown New York and it was awesome!”(this being applied to those people who don’t normally live in New York). For those third world friends in your list that have never been outside Europe or their shitty country, that’s the kind of bragging they don’t need to hear. They might feel bad enough that they are stuck in their crappy country with no money to take a vacantation far west. I’m not telling you not to share any news at all, but when you know others aren’t as fortunate as you, try and keep it on the low. Call me crazy, but I hate it when my Facebook updates are full of bragging news.

Another part of bragging on Facebook is when people make special albums of awesome places they’ve visited. For me, it’s painful to browse through those photos because I’m one of those third world kind of friends. I know this is an envy overloaded paragraph, but I believe a lot of people can relate to this. If not, feel free to delete me as a friend. You’d be doing both of us a favour! Don’t get me wrong, albums and status updates are a great way to express your personality. You can update people on important stuff or share your thoughts through a status update, but don’t brag about shit that might make other people feel bad. Also, an album or a few photos are a good way to remind your friends how you look, considering the fact that you don’t get to see them as often as you would want to. And maybe one of the reasons is because those friends are too busy. Well they don’t seem too busy to facebook. Why not meet up, instead of commenting on a status update or an album.

Speaking of meetings, I’m sure everyone gets those invites to events that aren’t even in your area. I, for one, am tired of RSPV-ing as Not Attending every time I get an invite. Some of the invites are useless. I once got an invite for the year 2013. I don’t think I need to be invited to a new year. Everyone’s invited and the new year will come either we like it or not. I won’t even begin to rant about the stupid invitations to events that people don’t gove a crap about.

Relationship status changes on Facebook are like an online love story that everyone can watch. The most dramatic changes are the one from “Married” to “Single” or, even worse, “Widowed”. God forbid the last one! What I don’t understand about relationship statuses on Facebook is the “It’s Complicated” one. What’s so complicated about that relationship? You like him, but you don’t know if he likes you back? Are you just fuck buddies? Do you fight all the time and you want people on Facebook to know about that? Are you in an on and off relationship? What makes some relationships complicated on Facebook? I’d love to get an answer to that one day. Another funny thing I found on Facebook is when people have their relationship status “It’s complicated with…”. So I guess the other person knows that your relatonship is complicated. Maybe  you’re both complicated, or baybe just one of you. But why do people express their complicated status on the internet? Do they think that their Facebook friends are going to solve their problem and their status will not be that complicated anymore? Many questions that need answering. I sure hope someone will take some time out of their day to answer at least one of them.

That’s my two cents for now on why I hate Facebook. Don’t get me wrong now. I like updating my profile with the stuff I wrote on my blog or a new drawing on Deviant Art. I like keeping in touch with friends and sharing funny or interesting videos on my wall, but those above were the stuff I hate on Facebook.

Favourite TV shows #2: Daria August 28, 2010

Posted by Anca in Passions.
Tags: , , , , , , , , , , , ,
3 comments

Everytime I hear Splendora’s “You’re standing on my neck” I know an awesome episode of “Daria” is just about to begin. I remember watching this show on TV when we had the good MTV in Romania, but I didn’t have enough wit or knew enough English to understand the jokes. It’s been a week or two since I started watching the show and I already miss it. You guessed it! I finished it and I regret it. The show originally aired on MTV from 1997 to 2002. The series included five seasons and two Daria specials “Is it fall yet?” and “Is it college yet?”.

I’m trying to say something more original that “I just love this show!”, but it’s so hard, taking into consideration the genius within it! Any show that emanates girl power as subtle yet strong like “Daria” does… now that’s a show I could consider my favourite! The character of Daria is not  your average teenager. She is the kind of girl that doesn’t fit in but manages to get by with her dry wit and sarcasm. Daria Morgendorffer is the definition of teen misfit and she uses her sharp tongue to attack superficiality and shallowness. Her parents (Hellen and Jake) are overachieving businessmen and her sister Quinn is the IT girl at Lawndale High. To them, Daria is not a normal girl and they often felt rather embarresed by her. Quinn didn’t reffer to her as her sister until the season finale and, until then, Daria was either “the adopted kid” or her cousin. Her parents, especially Hellen, wanted Daria to engage in extracurricular activities to boost her social skills and to look good on her college application.

Daria wears rounded, thick glasses and shapeless, earth toned clothes to match her down to earth personality. Her monotone voice perfectly matched her two cents on life. She never laughed during the show, mildly smiling when something went her way or when her sister Quinn was in some kind of trouble. The only times when Daria would raise her voice a little more were when she was trying to put forward a strong argument or when she would fight with people around her. Even when she is excited, Daria would have the same monotone voice that we all know and love.

To me, Daria is like a ’90s super hero without a cape. Her graduation speech in “Is it College yet?” made me realize that:

Um… thank you. I’m not much for public speaking, or much for speaking, or, come to think of it, much for the public. And I’m not very good at lying. So let me just say that, in my experience, high school sucks. If I had to do it all over again, I’d have started advanced placement classes in preschool so I could go from eighth grade straight to college. However, given the unalterable fact that high school sucks, I’d like to add that if you’re lucky enough to have a good friend and a family that cares, it doesn’t have to suck quite as much. Otherwise, my advice is: stand firm for what you believe in, until and unless logic and experience prove you wrong; remember, when the emperor looks naked, the emperor is naked; the truth and a lie are not “sort of the same thing”; and there is no aspect, no facet, no moment of life that can’t be improved with pizza. Thank you.

I wonder where was this speech when I was graduating? These are true pearls of wisdom that should be passed on from generation to generation. This speech was enough of an argument to prove that Daria Morgendorffer is my hero!

Like any super hero, Daria had a sidekick: her best friend Jane Lane. Like Daria, Jane wasn’t popular and she was also proud to have low self esteem. The two classmates met in Timothy O’Neil’s self esteem class in the first episode of the series, Esteemsters. Jane is an open-minded artist who, like Daria, hates the shalowness of the ones around her and who treats life with cynism and sarcasm. The two never show much friendly affection throughout the show, but their bond is strong enough to maintain the relationship through college as well.

Daria had a crush on Jane’s older brother, Trent and I was hoping they would end up together eventually. After Daria immagined how life with slacker extraordinaire Trent would be, she eventually got over her crush. The two never actually went on a date or even kissed, but there was definite chemistry between them and the writers should have given them a chance. I was hoping to see an on screen teen couple and an expantion of the Lane family. Daria and Jane would have become sisters-in-law and her and Trent would have made a lot of Daria fans happy. It would have been great to see the geeky girl end up with the much older rocker with the tatoos and piercings, the lead singer of Mystic Spiral. That’s like a high school-ish dream that never came true.

Instead, Daria dated Tom Sloane, Jane’s former boyfriend. Tom cheated on Jane with her best friend. This brought tension between Daria and Jane, tension that we could easily see during the last season of the show. Whenever Daria had a problem with Tom, Jane would ironically remind her that he’s her ex or something like that. The tension wasn’t eliminated, not even when Jane suggested Daria should give Tom a chance. They were together until the season finale, but Daria didn’t seem to have those butterflies in her stomach that she had when she had her crush on Trent. Tom was a bright young man that came from a rich family. He cared for Daria, but it didn’t seem to be enough. They eventually split in “Is it College yet?” when Tom got into Bromwell University by nepotism and Daria was rejected. Daria was the one to call it quits with Tom and Jane was proud of her.

I loved this show so very much, but I don’t understand why Tom had to be in the picture. I believe he was a good first relationship for Daria, due to the fact that they were both on the same page of intelligence, but he didn’t seem to have much of a personality. He seemed more like the cardboard cheater that lacks in personality, but could be a one season boyfriend. Daria needed someone with personality, not just brains and money. It was cool that he could accept her negativity and misantrophy, but the first boyfriend never seems to be “The One”.

Daria and Jane headed for the same town for college and maybe there each of them found true love. I said each of them, not both of them to be clear that the Tom episode should never to be repeated. For Daria’s sake, I hope Trent matures enough to become her love interest once again and maybe, after college they will end up together and pick up where they left off.

As you can see, I’m a romantic at heart and I want the main character to end up with Mister Right. And if Trent wasn’t “The One” during the five seasons, maybe he’ll become more mature, have a real career and end up with Daria and all us romantics would get the happy ending we were hoping for.

Daria reminded me that high school sucked and that being popular was never a plus. Having one true friend, a family that supports you, more or less, is the key to a path of success. I’m happy I survived four years of high school and I’m actually happy I have Daria to thank that she made geeks with glasses cool!

A herd of beautiful wild ponies running free across the plains is what I see too when I don’t want to accept the crap around me. Thank you MTV! Thank you Daria!

Dorințe care nu au putut fi împlinite August 25, 2010

Posted by Anca in Uncategorized.
Tags: , , , , , , , , , ,
7 comments

După vorba lui Forrest Gump, “Life is like a box of chocolates; you never know what you’re gonna get”, am realizat că viața nu ne oferă mereu ceea ce sperăm. Adică, în acea cutie cu bomboane de ciocolată se poate strecura și o gânganie sau, eventual, o bucată de rahat care seamănă cu ciocolata, de la distanță. Cam așa sunt și șansele noastre: dulci sau căcăcioase.

Dorințele mele au fost mereu modeste. Mereu mi-am dorit ca părinții mei să fie mulțumiți cu doar un copil, dar au trebuit să îl facă și pe al doilea și să-mi distrugă cei mai buni ani ai vieții (și chestia asta încă persistă). Bine măcar că s-au prins că a fost o idee proastă și s-au oprit la timp. Pe lângă a mă fi născut în altă țară, să fiu singură la părinți era una din cele mai mari dorințe ale mele. Astea au fost primele mele dorințe pe care nu le-am putut exprima la timpul potrivit și probabil din cauza aia nu s-au împlinit. Și prin exprimat, mă refer la vorbit literalmente.

Una din bomboanele de ciocolată a fost împăturită în staniol, deci a fost nevoie să o desfac ca să o pot mânca. Aici mă refer la alegerea propriului meu drum. A trebuit să pun piciorul în prag și să mă duc la ce facultate am vrut eu. Spre deosebire de altă progenitură a familiei, care a făcut ceea ce i-a fost dictat, eu am ales cu capul. Nu că mă laud că am fost eu mai deșteaptă, dar așa a fost! (*introduceți lipsa de modestie aici*). Alegerea drumului academic a fost dictat de dorințele copilăriei mele, alegerea carierei e dictată de locurile disponibile din redacții. Acum o dorință care cere împlinire e angajarea și zburatul din orașul natal, din nou și pentru totdeauna.

Aș fi punctat și dorința de a fi fost drăguță. Chestia asta nu mi-a ieșit niciodată. Nimeni nu s-a referit vreodată la mine ca fiind “tipa aia drăguță”. Nici nu știu cum m-aș fi simțit dacă cineva chiar ar fi spus asta. Ar fi o noutate pentru mine. Mereu m-am lovit de remarci că nu sunt frumoasă și populară. La un moment dat, mă obișnuisem cu ideea. Nu mă interesa să fiu populară, ci să am prieteni adevărați. La treaba cu frumusețea… să zicem că nu prea mă ajută mutra. Nu sunt modestă, dar chiar nu cred că sunt vreo frumusețe. Stau prost cu stima de sine și la fel de prost și cu calitățile de la natură. Asta e! Mai puțin pentru mine și mai mult pentru altele! Mă pot obișnui cu ideea, dar doare peste măsură de tare când cineva îți spune ce defecte ai, de parcă tu nu ai fi posesoarea unei oglinzi. Așadar, adevărata mea dorință nu ar fi frumusețea, ci lipsa de răutate a oamenilor. Chestia asta nu va exista niciodată, așa că mai bine zic că sunt urâtă; pot folosi treaba asta ca un scut de protecție de genul “Uite, tu nu mă poți răni, m-am autojignit!”…

Nu că mi-ar fi fost dor de articole plângăcioase, dar cam asta aveam pe suflet și simțeam că trebuia scris undeva.

My favourite TV shows #1: Friends July 25, 2010

Posted by Anca in Ideas, Passions.
Tags: , , , , , , , , , , ,
9 comments

Where do I even start? I love a lot of TV shows and each of them makes me chortle or cry, because I like extremes- both emotional and hilarious. Also, if a show has great music in it, consider me a fan already! This is the first episode of this series.

Friends

This show makes me laugh every time! Who can ever forget Joey’s “How you doin’?” catch phrase? I once saw a medley of him saying that and, boy, was it funny! Each Friends character is unique in its own way and they need one another to mentain the amuzing situations. Monica is obsessed with cleaning, Ross is known as the nerdy divorcer, Rachel is the spoiled popular girl, Pheobe is the psyhic musician, Joey the Casanova doofus and Chandler is the one who cracks jokes when he’s unconfortable.

Friends aired for 10 years, from 1994 to 2004 and it guarantees 20 to 22 minutes of laughter for every episode. The show isn’t only funny, but very relatable. If you’re in your 20s or 30s, there is certainly a Friends character you can see yourself in. I, for one, see myself as Chandler Bing, the one with a messed up family and a satirical sense of humour who makes jokes in akward situations. One of my best friends relates more to Joey Tribbiani, with her love for food, acting and the abuse of the “How you doin’?” line. In the show, Joey and Chandler were roomates and also best friends, so I can understand how she and I clicked.

There isn’t a Friends character I don’t love. I love Rachel Green for her her evolution throughout the show. In the beginning, she was the spoiled “daddy’s girl”, but till the end of the show she made a career in fashion, had a baby with Ross, the one she had an on/off relationship for the entire 10 seasons. Ross has had a crush on Rachel during her high school days, when he was in college and Rachel was Monica’s best friend. Ross was married to Carol, who turned out to be a lesbian. The two had a son named Ben. Ross never got over Rachel. Therefore, in season 4, Ross marries Emily, his British girlfriend.  At the ceremony, however, Ross says Rachel’s name instead of Emily’s during the vows. And there you have divorce number two! The third divorce occured after marying Rachel while both of them were drunk in Vegas.

Monica Geller is Ross’s little sister and Chandler’s wife as of season 7. Monica used to be overweight during her teenage years and she was constantly made fun of for that. She often felt neglected by her family. Her parents never thought she would end up getting married, so the “Monica Wedding Fund” was spent on the family beach house, even though her mother always nagged her about getting married. In the group, she is known as the Mother Hen and her apartment is one of the six friends’  main gathering places. Her husband-to-be suggested that she should become a chef, and that was her job until the season finale. Monica always wanted a family and children, but both her and Chandler were infertile so they decided to adopt. They eventually adopted twins- Erica and Jack Bing. The girl was named after the birth mother and the boy after Monica’s father.

One of the funnies moments of the pre-couple Monica and Chandler that made me chortle:

One of the sweetest people on this show was Pheobe. I say sweet because she seems to be like a kid that never wants to grow up, but she also has her moments of wisdom. She had a rough childhood and lived on the streets until the age of 13 when her mother had killed herself. Pheobe also has a twin sister, Ursula and a half brother, Frank. Her relationship with her twin sister was never really close. On the other hand, she gets to bond more with little brother Frank when she accepts to be the surrogate mother for his and his wife’s triplets: Chandler, Frank Jr Jr and Leslie. While pregnant, she enjoyed seeing people’s reactions after telling them, “I’m having my brother’s children”. Pheobe is a masseuse and a self taught musician. Her hit song on the show was “Smelly cat”, that becomes both a jingle for a kitty litter commercial (performed by another singer) and a serious commercial release (also not sung by her). Pheobe is a vegetarian and  does not eat “food with a face”. She is also against wearing fur coats, though she believes to look good in them. In season 10 she marries Mike Hannigan, whom she was introduced to by Joey in season 9.

Joey Tribbiani is a simple minded actor who played Dr. Drake Ramoray on Days of Our Lives and always reminded people about that role when he wanted to get noticed or impress someone. Joey comes fron an Italian American family of 8, of which he was the only male. Joey is a “stereotypical” actor: oversexed, under-educated and constantly looking for work. He was ordained as a minister in The One with the Truth About London, and officiated at both Monica and Chandler and Phoebe and Mike’s weddings. Joey was Chandler’s roomate until Chandler moved in with Monica. While living together, they bought a chick and a duck together, whom Chandler had named Yasmine and Dick, respectively. Joey had a one week fling with Rachel, but they decided to be just friends at the end. Joey’s famous pickup line was “How you doin’?” that worked almost every time on the ladies he was flirting with. Unfortunately, it didn’t work on Chandler:

He was the only one of the 6 friends that remained unmarried and he had his own show “Joey” where he pursues his acting career in Hollywood.

Now it’s time to talk in more detail about Chandler Bing, my personal favourite character of the show. I relate to him the most because I also try to make a joke when I’m unconfortable and I also hate social situations when I have nothing to say. Chandler comes from a disfunctional family. His dad was a transvestite who slept with a servant when Chandler was a kid. The fact that Charles Bing became gay led to Chandler’s parents divorcing. Chandler’s famous catchphrase is  “Could I be more…?” with emphasys on the “be”. Throughout the show, Chandler claims he started using humor as a defense mechanism when his parents broke up, and tends to make jokes when he is nervous. Chandler’s middle name is Muriel and he often got picked on because of it. He claimed it was a family name coming from his father’s part of the family.

This is one of the best Chandler Bing moments ever, in my opinion:

All in all, Friends is one of the best shows that had ever aired. It made me realize that humour is a great way to get trough life and that friends are the ones who make your life worth wile. I dedicate this post to all my real friends!

Pentru că orice prietenie începe cu o pizza June 8, 2010

Posted by Anca in The world I live in.
Tags: , , , , , ,
2 comments

Azi a fost o zi lungă și obositoare, dar uite că în articolul ăsta nu îmi vine să mă plâng. Sigur, oameni de căcat sunt la tot pasul, dar fix ăia sunt cei care te ajută să îi apreciezi pe cei care îți aduc zâmbetul pe buze.

Ca să sar de la una la alta fără o logică prestabilită, sunt mare fan Friends. În ultima vreme vorbesc numai în citate din Friends și pe accente care mai de care mai variate. Persoana cu care vorbesc în astfel de citate e un wannabe Joey Tribianni care are cel mai haios “How you doin’?” de pe plaiurile mioritice! Am căzut de comun acord cu Măriuca să o trec Joey în agenda telefonului. Pentru că pur și simplu ascunde un pui de Tribianni în ea! Personajul din Friends cu care mă asemăn eu e Chandler, dar nu am să discut foarte mult despre asta pentru că articolul ăsta îi e dedicat Măriucăi și abilității ei excelente de a comanda pizza!

În drum spre casă:

Măriuca: Hai să comandăm pizza de acum!

Eu: Păi…

Măriuca: Ce e?

Eu: Nu…

Măriuca: Nu-ți știi adresa???

Eu: Hei! Abia m-am mutat, da? Știu că e în Sectorul 2 pe șoseaua Colentina. A, și în București!

Măriuca: Incredibil!

Detalii, detalii! Ajungem în fața blocului și facem poză la adresa de pe bloc ca să spunem celor de la pizza unde să vină. Măriuca sună să dea comanda.

Pizza Tei: Ați mai facut comandă la noi?
Mariuca: Nu..
Pizza Tei: Cum vă numiți?
Mariuca: Anca Petrescu
Pizza Tei: Numărul de telefon?
Mariuca: 0724.214….

La o adică, puteam să dau și eu comanda, dar cuiva îi place să se folosească de identitatea altora. O fi vreun vis ascuns de-al ei să aibă numele meu, sau cine știe care-i treaba?! În timpul în care comanda pizza pe numele meu, eu abia mă abțineam din râs.

Faza și mai haioasă a fost când a primit un telefon de la ăia cu pizza: “Doamna Anca Petrescu, v-a sosit comanda!”. Măriuca avea o privire de genul “cine dracului e Anca asta?”.

Revenind la paralela cu Joey și Chandler din Friends. Faptul că Măriuca s-a folosit de numele meu, mi-a adus aminte de ziua în care Joey și-a făcut programare la pensat pe numele lui Chandler. Totuși, nu a diminuat cu nimic penibilul situației. Auziși, Măriuco? Situația nu se poate plia pe cea din serial, dar înțelegi unde bat…

Haioasă zi! Mersi, “Joey”!:D

Am terminat facultatea…și acum ce fac? April 23, 2010

Posted by Anca in Ideas, The world I live in, Uncategorized.
Tags: , , , , , , , , ,
3 comments

În mod normal, ar trebui să mă fac jurnalistă, dar nu e așa de simplu. Îmi aduc aminte că acum 3 ani facultatea reprezenta un tărâm al zeilor, unde ajung numai geniile și de unde ies numai ființele paranormale. Iată că sunt aproape o ființă paranormală. Am terminat facultatea și încă îmi spun că mi se pare. Unde s-au dus 3 ani…nu știu! Ce naiba am făcut în anii ăștia?

Am văzut Bucureștiul, am frecventat (cu sfințenie!) cursurile, mi-am făcut prieteni noi…dar simt că nu a fost suficient! De ce nu mă simt ca atunci când am terminat liceul? Atunci aveam senzația că după liceu mai venea ceva. După facultate vine maturitatea căreia nu-i pot face față încă! Nu mă simt pregătită! Probabil pentru că în acești 3 ani am fost mai preocupată de când și unde mă mut decât de viața de student. Pentru mine, viața de student însemna școală și mutat…și cam atât. Nimic interesant, nimic palpitant.

În liceu mi se părea ceva extraordinar că putem merge în București să vizităm centrele universitare și că putem să vedem ce fac “zeii” ăia de care vorbeam mai sus. Acum, ca un viitor fost zeu, nu simt că viața mea de student a fost cum mă așteptam în liceu. În acești 3 ani am învățat că facultatea e locul unde visele tale se vor frânge și că tot ce ai vrut să faci încă din liceu rămâne în cutiuța de speranțe deșarte, pentru că în viața reală ai muri de foame.

Cârcotașii de vârsta a doua îmi spuneau “Unde, mă? La jurnalism? Vrei să te faci muritor de foame?”. Nu vreau să ajung să le dau dreptate și încă țin cu dinții de ultima fărâmă de speranță. Nu vreau să mă fac muritor de foame, vreau să fiu o jurnalistă nonconformistă. Normal că oamenii care îmi spuneau astfel de chestii erau foști absolvenți de politehnici care își blesteamă zilele că au un loc de muncă plictisitor de ani de zile sau unii care nu au profesat în domeniul studiat.

Și iată cum mă abat de la subiect…Am terminat facultatea și licența îmi bate la ușă! Nu știu dacă sunt speriată sau tristă. Cam puțin din amândouă. Pentru mine, facultatea era o extindere șireată a copilăritului. Am sperat să o mai prelungesc, dar fără noroc. Unii oameni de la mine de la facultate au apelat la înghețarea anului. Habar n-am cum să privesc treaba asta. Să-i aplaud că au vrut să mai tragă de timpul alocat copilăritului sau să-i condamn că au băgat bani în curul facultății de pomană? Treaba lor, până la urmă…

În acești 3 ani am cunoscut niște oameni super tari la FJSC: actuale și foste colege de grupă care mi-au devenit prietene și pe care sper să le numesc prietene și după ce terminăm de tot cu licența. Oana, Corina și Raluca sunt niște fete de nota 10 de care îmi va fi foarte dor… Iată că până la sfârșitul facultății avem toate bloguri și numele vostru apare linkuit.

Nu vreau să mă gândesc la master și job de pe acum. Mă panichez mai târziu pentru ele. Momentan mă panichez pentru licență.

Sunt conștiincioasă cu diplomă! March 22, 2010

Posted by Anca in Uncategorized.
Tags: , ,
3 comments

“Prezic un post pe blog”, zice Oana. Și a avut dreptate. După 3 ani în care m-au văzut că vin la toate cursurile și seminariile, dragele mele Corina și Oana mi-au oferit o Diplomă de conștiinciozitate. Am avut-o promisă încă de astă-vară, dar decernarea ei m-a luat prin surprindere azi. Sincer, mi-a venit să plâng când am văzut că unii oameni chiar apreciază lucrurile care mie îmi par firești. Mă bucur că cineva admiră ceva la mine. Face bine la stima de sine.

Știu că vor exista răutăcioși care vor spune “Ți-au dat și ție o diplomă că ești tocilară și nu ai viață. De aia te duci la școală”. Pe respectivii i-am scutit de la a-și pierde timpul tastând asta. Probabil nu am viață, dar tocilară nu sunt. Cine m-a făcut tocilară până în prezent, ar fi cazul să arunce o privire peste definiția termenului “tocilar” din DEX:

TOCILÁR, -Ă, tocilari, -e, s.m. și f. 1. Persoană care se ocupă cu ascuțirea instrumentelor de tăiat (la tocilă). 2. Fig. Elev sau student care își învață lecțiile pe dinafară, în mod mecanic; bucher. – Tocilă + suf. -ar.

Și în caz că nu știți ce e ăla “bucher”:

BUCHÉR, bucheri, s.m. 1. Persoană care învață ceva pe dinafară, fără a pricepe ce învață. 2. (Înv.) Persoană care se află cu învățătura abia la alfabet, care este începător la învățătură. – Buche + suf. -ar.

Țin să amintesc că sunt în cel de-al treilea an la facultate. Nu sunt nici pe departe o persoană care e începătoare la învățătură și îmi place să pătrund în esența a ceea ce învăț. Altfel citesc degeaba.

Am deviat puțin de la subiect pentru a clarifica faptul că nu sunt o tocilară. Îmi place la școală pentru că vreau să învăț lucruri noi, să mă perfecționez în ceea ce vreau să fac pe viitor. De aceea, pun accent pe prezența la cursuri, seminarii și laboratoare. Nu pot să învăț dacă nu mi se arată exemple, nu pot lua cursurile de la cineva mereu fără să fi fost acolo să știu ce vrea materia respectivă de la mine. Tocilar mi se pare cel care preferă să ia notițele de la colegi în ideea că va înțelege ceva din informații la mâna a doua.

În caz că sunteți curioși, cuvintele de pe diplomă sunt următoarele:

“Se acordă această diplomă domnișoarei Anca Petrescu pentru merite deosebite în a se trezi dimineața devreme și de a ajunge mereu la facultate, demonstrate de-a lungul a trei ani de facultate, dimineață sau seară, frig sau cald, ploaie sau zăpadă, neoprită în drumul ei de niciun factor uman sau al naturii.

Îi înmânăm această diplomă cu respectul, prietenia și stima unor persoane care fac din greu eforturi pentru a ajunge la facultate, la seminariile cu prezență obligatorie, în niciun caz din voința proprie de a învăța ceva nou în ziua respectivă.”

Awwww! Adorabil, nu? Până acum, nu știam că poți da o diplomă cuiva pentru că face ceea ce e firesc. Iată că se poate! Le mulțumesc fetelor pentru diploma mea pentru…firesc.

Mă suni pentru că-ți pasă sau pentru că vrei ceva? March 11, 2010

Posted by Anca in Uncategorized.
Tags: , ,
3 comments

Sunt genul de om care nu are mulți prieteni și care a afirmat asta sus și tare. Mulți îmi pot spune “Ce-ai, măi? Tu te înțelegi bine cu toată lumea!”. Asta e o concepție total eronată. În realitate, eu pot porni conversații foarte ușor și probabil de aceea oamenii mă consideră sociabilă. Nu sunt persoana căreia îi sună non-stop telefonul pentru că oamenii vor să vorbească cu mine total dezinteresat. Nu sunt persoana care să fie invitată la petreceri sau ieșiri în grup. Sunt persoana al cărei nume se uită cel mai repede.

E adevărat că există perioade ale anului în care mă simt atât de băgată în seamă încât nu mai am timp să respir. Asta se întâmplă în perioada ianuarie-februarie și mai-iunie, mai exact, în sesiunile de examene. Dacă am și eu o restanță comună cu ei, oamenii mă caută și prin septembrie. Unii oameni mai sunt ipocriți să mă întrebe ce fac. De ce mai întrebați când știu că nu vă pasă? Spuneți scurt ce vreți și lăsați-mă în pace! Apreciez mai mult asta decât să-mi mâncați mai multe minute din viață prefăcându-vă că vă pasă de “ce mai fac eu”.

Și mai trist e când mă sună lumea din greșeală. Chiar adineauri m-au sunat bunicii și mi-au zis: “A, tu erai?”. În timp ce scriam postarea asta parcă mai era nevoie de încă un motiv pentru care mă simt nașpa la telefon. Iată că l-am primit! Mulțumesc bunicilor că am reușit să mai scriu un paragraf pe blog!

Odată mi-am uitat unul din telefoane acasă cât am mers la cumpărături. Cât eram acolo, îmi puneam problema “Să vezi câte apeluri am să ratez și cum oamenii ăia se vor supăra că nu le-am răspuns…”. Prostii! Am ajuns acasă și nu am avut niciun apel ratat. De ce mi-am mai pus problema? Nu era sesiune, nu era zi de teme. De ce să primesc un telefon când lumea nu are nevoie de mine? Nici nu-mi mai puneam problema de oameni care vroiau să mă sune doar ca să mă mai audă. Eventual Raluca, colega mea căreia îi mulțumesc că îmi e și prietenă.

În afară de bunici și părinți, puțină lume mă sună pentru că le pasă. Una din aceste persoane e Vlad și pentru asta îi mulțumesc. De 2 ani vorbim zilnic la telefon și mă bucur că discuțiile cu el sunt dezinteresate și extrem de plăcute. Mulțumesc încă o dată că ai fost acolo acum 2 ani!

Prietenii adevărați îi număr pe degetele de la o mână. Cunoștințele pe firele de păr.