Take no shit

I hate it from the core when people tell me to calm down. Why would you say that? Do you have a death wish? I am not one for stereotypes, but telling a woman to calm down is like trying to baptize a cat – someone will get hurt and they had that shit coming. I don’t like to shut up about things. If you are wrong, I will tell you. You can thank me later for this favor. Most people just beat around the bush when they want to tell you something that’s rather awkward. I try not to, because that would mean so much wasted time. I am not one for wasting time, people. Time should be spent – regardless if you spend it sleeping or having the time of your life (to me these two go hand in hand for some reason).

870d0415bcd8fc502252a3f1d1f9d111

So I have this friend…she is awesome as hell and I love her to pieces! Soon there shall be a blog post about her. Never have I ever told her stuff lightly. She knows everything about me and vice-versa. I love calling her out on stuff because I feel like that is the right thing to do. It’s a win-win for everyone. She appreciates that (I hope). The weird thing is that most people don’t. Well…aren’t those bastards crazy? I just saved you a huge amount of time and embarrassment. Like…you’re welcome, bitch!

10731458_352164664944404_2040380673_n

Back to the whole “Calm down” bullshit… I’ve been there and done that. I have told people to calm down (silently, of course, because I do not and cannot risk losing teeth), but my reasons were valid. People screaming for nothing at all aren’t doing anybody any favors. But when things call for a riot, that start a fucking riot as long as you believe what you’re rioting about.  I am not the one to take shit from anyone. Hell…I ended a friendship with someone just because she said my toy Luna is stupid. And it’s been almost a year since we spoke. I don’t need negative people in my life; I already have the ones I am obligated to spend time with.

Advertisements

Cica “Traieste-ti viata”…

Multe s-au schimbat de cand am scris ultima data. In primul rand, nu mai am diacritice. Probabil pentru ca mi-e prea lene sa le activez pe noul laptop. In al doilea rand, chiar nu am avut ce sa mai scriu. M-am gandit ca de la ultima postare incoace chiar nu au mai fost cuvinte sa descrie ce mai fac.

Tot aud “Traieste-ti viata ta” si cred ca reflectez prea mult pe subiectul asta. Mai mult decat e cazul si probabil ar trebui sa aplic, nu sa cuget. Si sa nu incerc, ci sa fac. Dar…mai greu! Nu ma simt in stare sa compun maxime despre viata, pentru ca n-am maturitatea si experienta necesara. Intre timp, incerc sa nu proiectez o eu in varsta de 30 de ani care regreta ca nu a facut nu stiu ce in ultima vreme.

Mi-e dor de stat…de stat si relaxat, dar parca nu as da munca pe nimic in lume. Imi umple timpul, ma enerveaza, ma distreaza si ma relaxeaza. Pe de o parte, m-a si responsabilizat si m-a maturizat. Bine, the C-word e la el acasa si se pare ca greu ma lepad de el. Dar se pare ca nu ai cum sa inveti un caine batran trucuri noi (asta chiar suna fortat tradus).

In alta ordine de idei, daca tot imi promovez munca, vreau sa zic ca imi dedic timpul pentru documentare si scriere pe blogul Follow Me. Si da, as fi foarte recunoscatoare daca ar mai intra lumea sa citeasca ce scriu pe acolo. Chiar imi pasa cand vad ca si altora le pasa. Macar sa nu fi abandonat blogul personal fara rost. Yeah, I know! I kinda sold out! Dar e pentru o cauza buna.

Revenind la citatul din titlu, si anume “Traieste-ti viata!”… cum realizezi ca cineva nu si-o traieste? Ce face gresit si cum ar trebui sa schimbe asta? Cum respiri fara sa traiesti? Yes, Freud, I went there! Ce inseamna sa traiesti cu adevarat? Unde gresesc eu sau alte persoane cu aceleasi intrebari cretine? Poate voi gasi o urma de intelepciune in ceea ce ar spune 1-2 persoane care vad ca am mai scris ceva dupa 5-6 luni de pauza.

Stiu ca probabil tehnicile mele de scris au mers downhill, dar simteam nevoia de un mic update. Nu ca scuza pentru absenta, dar sa simt ca traiesc si am mai facut ceva…

Despre fetele proaste

Titlul ar fi fost cu mult diferit dacă nu alegeam să mă cenzurez… Sunt convinsă că există foarte mulți băieți care au ajuns la capătul răbdării când îți aud prietenele zicând “Iubiiiiiiiiiii, vreau aia, vreau aia!” și eu, ca fată, îi înțeleg. Dar de ce în secolul al XI-lea încă presupunem că bărbatul/băiatul trebuie să facă totul în relație? Să cumpere chestii pentru amândoi, să îi aducă “prințesei” mici cadouri și atenții. Nu spun că nu e frumos ca el să facă asta, dar e și mai frumos ca gestul să se întoarcă.

Din păcate, cunosc astfel de specimene de fete proaste. Locuiesc la mai putin de 15 metri distanță de mine și consideră că dragostea adevărată costă bani și că e normal ca prietenul să te ajute (asta ca să nu spună “să te întrețină”). Bullshit la drumul mare! Bine, și ei sunt proști că acceptă asta și le e teamă că nu vei mai sta lângă ei dacă nu îți mai dau bani. Ca o persoană care vrea egalitate între sexe, nu mi se pare normal să ai pretenții să primești bani doar pentru că ești fată. E foarte frumos când primești o floare, un cadou mic, o ciocolată, dar nu e ceva ce ar trebui să se întâmple săptămânal! Ar trebui să se mai schimbe foaia din când în când și să le mulțumim și noi prietenilor noștri că sunt alături de noi și să le facem cadouri mai des de 2-3 ori pe an. Hai să ne imaginăm cât de stupid ar fi să auzim de la prietenii noștri “Iubiiiiiiiiiii, vreau aia!”…Cum sună? Unele fete se gândesc că numai ele au dreptul la replica asta. De ce să nu aibă și ei dreptul la un mic moft?

Inserați imagine scârboasă aici...

Nu mi se pare normal ca un membru al relației să facă toată munca. O relație e ca o echipă, iar membri săi se ajută reciproc pentru a crește împreună și pentru a deveni mai buni pe toate planurile. Nimeni nu întreține pe nimeni. De fapt, verbul “a întreține” a căpătat o conotație negativă pentru mine. A întreține o persoană ar avea de-a face cu a întreține curățenia. Ciudată legătură, dar așa mi-o imaginez eu.

E amuzant că atunci când fetele proaste nu sunt în nicio relație, încep să-și descrie partenerul ideal: cu bani, casă și mașină. Înțelegerea sau inteligența sunt de mult uitate. La naiba, unele nici la vârstă nu se mai uită! Da, Monica Gabor, tu ești une exemplu elocvent pentru asta!

Femeile și fetele ar trebui să muncească pentru ceea ce-și doresc și să fie suficient de deștepte încât să realizeze că nu au nevoie de nimeni să le ofere lucruri materiale în schimbul “iubirii adevărate”. Pentru acele fete:

Un verb dublu tranzitiv

Pentru persoanele care nu știu ce-i ăla un verb dublu tranzitiv, este un verb cu două complemente (sau mai nou, obiecte directe). Cel mai comun verb dublu tranzitiv este “a învăța”. În ultima vreme simt că verbul ăsta e jumătate tranzitiv și jumătate intranzitiv pentru mine.

Pe de o parte, nu mă simt în stare să învăț ceea ce trebuie din diverse motive. Unul dintre ele e că există cel de-al doilea complement fără de care mă pot lipsi lejer: a învăța pe altcineva. Nu mă deranjează profesia de dascăl, dar înțeleg pe zi ce trece câtă răbdare, dăruire și nervi tari ar trebui să ai. Iubesc limba engleză și mă bucură că am ocazia să-i învăț și pe alții, dar sunt momente în care îmi pierd răbdarea. Poate fi pentru că mi-e greu să mă pun în locul copiilor. Nu de alta, dar s-ar putea să-mi placă lumea lor și mă pot obișnui cu ea destul de ușor. Mi-am spus atât timp că trebuie să mă maturizez, așa că ar fi un fel de regres să o dau în mintea copiilor. E un dublu standard.

Spuneam că mi-e greu să mă apuc de învățat. Pot găsi un miliard de scuze și alte lucruri mult mai bune de făcute gen job full time care mă seacă de energie, dar când cineva îți spune “Nu ai nicio scuză să nu iei examenul ăsta”, te cam sperii și te gândești că ai niște obligații față de câteva persoane (inclusiv de tine însăți). E interesant cum vreau să “îmbrac” situația asta ca pe ceva ce nu mi se întâmplă mie și cum vreau să o generalizez. Nu poți mereu să mergi de la particular la general. Reciproca este, însă, valabilă.

Verbul tranzitiv în jurul căruia se învârte “discuția” asta cu mine însămi este “a învăța”. De fapt, dacă stau să mă gândesc mai bine, la mine deja e “a repeta pentru a suta oară, doar că nu se prinde nimic de mine sau asta cred corectorii”. Iar îmi caut scuze…

Am să iau un exemplu de la propriul stil de predare. Dacă învăț un capitol întreg, îmi ofer singură un abțibild, un desen sau o ștampiluță cu cap de pisică. Așa mai trezesc și copilul din mine și nu-mi mai repet că-mi tocesc coatele degeaba.

Și schimbarea a venit?

Spuneam în postarea mea anterioară că ar trebui să mă maturizez…într-un fel sau altul. A trecut mai mult de o lună de când n-am mai spus nimic pe blog. Nu se pune problema că mi-am prierdut firea plină de opinii. Mai degrabă pot spune că am foarte multe opinii, dar nu am libertatea și timpul necesar să le exprim.

Înainte de a avea un loc de muncă, îmi plăcea să mă plâng (da, recunosc!) că nu am unde lucra. Acum că am un loc de muncă, nu pot să fiu la fel de volubilă ca pe vremea facultății. Acum sunt om mare, cu job, cu responsabilități, cu nevoia de a trăi BINE! Probabil primul pas al maturizării de care vorbesc eu aici e și faptul că m-am decis să renunț la contul de Facebook. Oricum ajunsese să fie inutil și de multă vreme mă deranja să văd cum toți oamenii din listă se laudă în stânga și-n dreapta cu locurile vizitate, vedetele cunoscute și așa mai departe. Acum prefer să mă laud doar prietenilor mei imaginari. Bine, aștept să am și cu ce să mă laud… Și observ de câte ori am folosit adverbul “acum”… Parcă aș fi într-o altă dimensiune sau etapă a vieții și m-am rupt complet de cea precedentă. Trebuie să fie un miez de adevăr pe aici.

Pe vremea când eram activă și scriam cel puțin săptămânal aveam un simț al dreptății de neclintit. Nimic nu mă putea convinge de contrariu. Dar de când simțul dreptății nu mi-a fost deloc de folos, m-am lăsat și de sperat și de scris pe blog. Îmi vine să zic “Păcat!”, dar poate că e un lucru bun că nu mai petrec atâta timp pe internet (zise persoana care tocmai scrie acum pe blog!). Sincer, acum n-am timp nici să mor! Am ajuns să-i cred pe oamenii care zic că nu există viață după serviciu. În ideea în care plec pe întuneric și vin pe întuneric…e trist să știi că îți petreci toată ziua la muncă și vii acasă ca să pici lat în pat. Dar nu e cazul să dramatizez situația. Între a muri de foame și a munci așa…pot spune că am un job cât de cât OK. Nu pot spune ce anume fac, că aș încălca politica firmei. Bine, poate că aș putea, dar nu vreau să risc. În plus, sună ca și cum aș lucra la FBI sau ceva de genul. Mă face să mă simt specială!

Încerc să mai înghesui o grăire pe blog din când în când. Nu promit că îmi rup timp din ziua liberă pentru asta, dar hai să ne lăsăm surprinși! Pe principiul “Hands off my day off!”….revin la odihnă. Îmi era dor de blog. Chiar, mă mai citește cineva sau lumea chiar a crezut că am murit? Sau chiar nu-i pasă nimănui? Bine, răspunsul la a doua întrebare s-ar putea să mă întristeze, așa că nu cer un răspuns în mod deosebit.

Timpul pentru o schimbare?

Reciteam vechile articole de pe blog și realizam, pe măsură ce citeam, că gândesc altfel acum față de momentul în care am publicat textele respective. Nu complet diferit, dar nu mai sunt 100% de acord cu persoana care eram în perioada aia. Nu știu dacă e un semn de maturizare, dar simt nevoia să schimb ceva în stilul meu de blogging (în mod deosebit cel în limba română).

Timp de doi ani de când am blogul am scris ca o studentă. Acum parcă e timpul să scriu ca o absolventă care are alte perspective. *Încerc din răsputeri să evit folosirea lui “nu” la fiecare început de propoziție, dar mi-e greu să afirm fără negație*. Pe perioada facultății încă îmi permiteam să visez la ce o să fac când o să fiu mare. Acum sunt mare și fără șansa de a pune în aplicare ce am vrut să fac în facultate. Trecerea asta de la student la om mare a fost mult prea rapidă și prea bruscă. M-am trezit adult în căutare de responsabilități. Vreau și eu un job, o casă și o familie, dar, din păcate, drumul la visele astea nu e pavat și tot eu trebuie să torn beton. Ghinionul meu, că n-am fonduri pentru ciment.

Căutam zilele trecute un articol serios pe blog pentru a-l trimite la un potențial angajator. Cu articolele în limba engleză stăteam bine, dar cu greu am găsit unul în română care să nu conțină cuvintele “căcat” sau “pizdă proastă”. Recunosc, sunt modurile mele de exprimare, dar sunt momente în care aș vrea ca lumea să mă ia în serios. Îmi place să scriu într-un mod mai miștocar, dar am nevoie de materiale care să mă recomande la unele reviste sau ziare care se adresează și unor oameni care nu au simțul ironiei. Cred că e timpul să mă maturizez puțin și din punctul de vedere al scriiturii. E pentru prima oară când pun maturizarea și persoana mea în aceeași propoziție. De obicei, îi lăsam pe părinți și bunici să facă asta. E cam ciudat când trebuie să realizez eu că nu mai pot fi copil. Nu de alta, dar cum dau primele riduri, trebuie să scapi de păpuși.

Toată ziua m-am gândit la un subiect despre care să scriu (la un mod mai serios), dar am avut un lapsus intelectual. Nimic serios nu-mi apărea în vizor. Aveam de gând să mă iau urât de Inna, marea noastră “mândrie” muzicală, dar chiar nu aveam suficientă ură de vărsat pe blog. Poate după ce mă mai cert cu unii din fanii ei iliterați pe youtube. Asta e altă poveste pe care o voi aborda (sau nu) pe viitor pe blog.

Eu însămi sunt curioasă de ce-mi va făta mintea în materie de articole noi pe blog. Rog productivitatea să revină din concediu!

Why I hate Facebook

This may come off as weird because I have a Facebook account and I check it on a regular basis, but I have my reasons for hating the site.

First of all, I hate it when Facebook suggest who I should be friends with. What the hell? I don’t care if we have 50 mutual friends and we both like Hannah Montana! I still don’t know you and I don’t want to add you as my friend. A few weeks ago I had the dean of my former college suggested as a friend. I understood where that was coming from, but I still don’t want to be friends with him! Also, Facebooks recommends a lot of pages I “might” like. I admit, some of them are according to my tastes, but others are just plain ridiculous!

Another thing I hate about Facebook is that it gives some people the opportunity to brag. People brag their asses off on Facebook and they love it! I wonder if they would do that in real life and shouting it out to their 467 friends. Just immagine someone preparing their microphone and yelling “Attention friends, I want each and every one of you to know that I just got back from downtown New York and it was awesome!”(this being applied to those people who don’t normally live in New York). For those third world friends in your list that have never been outside Europe or their shitty country, that’s the kind of bragging they don’t need to hear. They might feel bad enough that they are stuck in their crappy country with no money to take a vacantation far west. I’m not telling you not to share any news at all, but when you know others aren’t as fortunate as you, try and keep it on the low. Call me crazy, but I hate it when my Facebook updates are full of bragging news.

Another part of bragging on Facebook is when people make special albums of awesome places they’ve visited. For me, it’s painful to browse through those photos because I’m one of those third world kind of friends. I know this is an envy overloaded paragraph, but I believe a lot of people can relate to this. If not, feel free to delete me as a friend. You’d be doing both of us a favour! Don’t get me wrong, albums and status updates are a great way to express your personality. You can update people on important stuff or share your thoughts through a status update, but don’t brag about shit that might make other people feel bad. Also, an album or a few photos are a good way to remind your friends how you look, considering the fact that you don’t get to see them as often as you would want to. And maybe one of the reasons is because those friends are too busy. Well they don’t seem too busy to facebook. Why not meet up, instead of commenting on a status update or an album.

Speaking of meetings, I’m sure everyone gets those invites to events that aren’t even in your area. I, for one, am tired of RSPV-ing as Not Attending every time I get an invite. Some of the invites are useless. I once got an invite for the year 2013. I don’t think I need to be invited to a new year. Everyone’s invited and the new year will come either we like it or not. I won’t even begin to rant about the stupid invitations to events that people don’t gove a crap about.

Relationship status changes on Facebook are like an online love story that everyone can watch. The most dramatic changes are the one from “Married” to “Single” or, even worse, “Widowed”. God forbid the last one! What I don’t understand about relationship statuses on Facebook is the “It’s Complicated” one. What’s so complicated about that relationship? You like him, but you don’t know if he likes you back? Are you just fuck buddies? Do you fight all the time and you want people on Facebook to know about that? Are you in an on and off relationship? What makes some relationships complicated on Facebook? I’d love to get an answer to that one day. Another funny thing I found on Facebook is when people have their relationship status “It’s complicated with…”. So I guess the other person knows that your relatonship is complicated. Maybe  you’re both complicated, or baybe just one of you. But why do people express their complicated status on the internet? Do they think that their Facebook friends are going to solve their problem and their status will not be that complicated anymore? Many questions that need answering. I sure hope someone will take some time out of their day to answer at least one of them.

That’s my two cents for now on why I hate Facebook. Don’t get me wrong now. I like updating my profile with the stuff I wrote on my blog or a new drawing on Deviant Art. I like keeping in touch with friends and sharing funny or interesting videos on my wall, but those above were the stuff I hate on Facebook.