jump to navigation

Take no shit November 27, 2015

Posted by Anca in Ideas, The world I live in, Uncategorized.
Tags: , ,
add a comment

I hate it from the core when people tell me to calm down. Why would you say that? Do you have a death wish? I am not one for stereotypes, but telling a woman to calm down is like trying to baptize a cat – someone will get hurt and they had that shit coming. I don’t like to shut up about things. If you are wrong, I will tell you. You can thank me later for this favor. Most people just beat around the bush when they want to tell you something that’s rather awkward. I try not to, because that would mean so much wasted time. I am not one for wasting time, people. Time should be spent – regardless if you spend it sleeping or having the time of your life (to me these two go hand in hand for some reason).

870d0415bcd8fc502252a3f1d1f9d111

So I have this friend…she is awesome as hell and I love her to pieces! Soon there shall be a blog post about her. Never have I ever told her stuff lightly. She knows everything about me and vice-versa. I love calling her out on stuff because I feel like that is the right thing to do. It’s a win-win for everyone. She appreciates that (I hope). The weird thing is that most people don’t. Well…aren’t those bastards crazy? I just saved you a huge amount of time and embarrassment. Like…you’re welcome, bitch!

10731458_352164664944404_2040380673_n

Back to the whole “Calm down” bullshit… I’ve been there and done that. I have told people to calm down (silently, of course, because I do not and cannot risk losing teeth), but my reasons were valid. People screaming for nothing at all aren’t doing anybody any favors. But when things call for a riot, that start a fucking riot as long as you believe what you’re rioting about.  I am not the one to take shit from anyone. Hell…I ended a friendship with someone just because she said my toy Luna is stupid. And it’s been almost a year since we spoke. I don’t need negative people in my life; I already have the ones I am obligated to spend time with.

Cica “Traieste-ti viata”… February 7, 2012

Posted by Anca in The world I live in.
Tags: , ,
1 comment so far

Multe s-au schimbat de cand am scris ultima data. In primul rand, nu mai am diacritice. Probabil pentru ca mi-e prea lene sa le activez pe noul laptop. In al doilea rand, chiar nu am avut ce sa mai scriu. M-am gandit ca de la ultima postare incoace chiar nu au mai fost cuvinte sa descrie ce mai fac.

Tot aud “Traieste-ti viata ta” si cred ca reflectez prea mult pe subiectul asta. Mai mult decat e cazul si probabil ar trebui sa aplic, nu sa cuget. Si sa nu incerc, ci sa fac. Dar…mai greu! Nu ma simt in stare sa compun maxime despre viata, pentru ca n-am maturitatea si experienta necesara. Intre timp, incerc sa nu proiectez o eu in varsta de 30 de ani care regreta ca nu a facut nu stiu ce in ultima vreme.

Mi-e dor de stat…de stat si relaxat, dar parca nu as da munca pe nimic in lume. Imi umple timpul, ma enerveaza, ma distreaza si ma relaxeaza. Pe de o parte, m-a si responsabilizat si m-a maturizat. Bine, the C-word e la el acasa si se pare ca greu ma lepad de el. Dar se pare ca nu ai cum sa inveti un caine batran trucuri noi (asta chiar suna fortat tradus).

In alta ordine de idei, daca tot imi promovez munca, vreau sa zic ca imi dedic timpul pentru documentare si scriere pe blogul Follow Me. Si da, as fi foarte recunoscatoare daca ar mai intra lumea sa citeasca ce scriu pe acolo. Chiar imi pasa cand vad ca si altora le pasa. Macar sa nu fi abandonat blogul personal fara rost. Yeah, I know! I kinda sold out! Dar e pentru o cauza buna.

Revenind la citatul din titlu, si anume “Traieste-ti viata!”… cum realizezi ca cineva nu si-o traieste? Ce face gresit si cum ar trebui sa schimbe asta? Cum respiri fara sa traiesti? Yes, Freud, I went there! Ce inseamna sa traiesti cu adevarat? Unde gresesc eu sau alte persoane cu aceleasi intrebari cretine? Poate voi gasi o urma de intelepciune in ceea ce ar spune 1-2 persoane care vad ca am mai scris ceva dupa 5-6 luni de pauza.

Stiu ca probabil tehnicile mele de scris au mers downhill, dar simteam nevoia de un mic update. Nu ca scuza pentru absenta, dar sa simt ca traiesc si am mai facut ceva…

Despre fetele proaste July 3, 2011

Posted by Anca in The world I live in.
Tags: , , , , , , ,
2 comments

Titlul ar fi fost cu mult diferit dacă nu alegeam să mă cenzurez… Sunt convinsă că există foarte mulți băieți care au ajuns la capătul răbdării când îți aud prietenele zicând “Iubiiiiiiiiiii, vreau aia, vreau aia!” și eu, ca fată, îi înțeleg. Dar de ce în secolul al XI-lea încă presupunem că bărbatul/băiatul trebuie să facă totul în relație? Să cumpere chestii pentru amândoi, să îi aducă “prințesei” mici cadouri și atenții. Nu spun că nu e frumos ca el să facă asta, dar e și mai frumos ca gestul să se întoarcă.

Din păcate, cunosc astfel de specimene de fete proaste. Locuiesc la mai putin de 15 metri distanță de mine și consideră că dragostea adevărată costă bani și că e normal ca prietenul să te ajute (asta ca să nu spună “să te întrețină”). Bullshit la drumul mare! Bine, și ei sunt proști că acceptă asta și le e teamă că nu vei mai sta lângă ei dacă nu îți mai dau bani. Ca o persoană care vrea egalitate între sexe, nu mi se pare normal să ai pretenții să primești bani doar pentru că ești fată. E foarte frumos când primești o floare, un cadou mic, o ciocolată, dar nu e ceva ce ar trebui să se întâmple săptămânal! Ar trebui să se mai schimbe foaia din când în când și să le mulțumim și noi prietenilor noștri că sunt alături de noi și să le facem cadouri mai des de 2-3 ori pe an. Hai să ne imaginăm cât de stupid ar fi să auzim de la prietenii noștri “Iubiiiiiiiiiii, vreau aia!”…Cum sună? Unele fete se gândesc că numai ele au dreptul la replica asta. De ce să nu aibă și ei dreptul la un mic moft?

Inserați imagine scârboasă aici...

Nu mi se pare normal ca un membru al relației să facă toată munca. O relație e ca o echipă, iar membri săi se ajută reciproc pentru a crește împreună și pentru a deveni mai buni pe toate planurile. Nimeni nu întreține pe nimeni. De fapt, verbul “a întreține” a căpătat o conotație negativă pentru mine. A întreține o persoană ar avea de-a face cu a întreține curățenia. Ciudată legătură, dar așa mi-o imaginez eu.

E amuzant că atunci când fetele proaste nu sunt în nicio relație, încep să-și descrie partenerul ideal: cu bani, casă și mașină. Înțelegerea sau inteligența sunt de mult uitate. La naiba, unele nici la vârstă nu se mai uită! Da, Monica Gabor, tu ești une exemplu elocvent pentru asta!

Femeile și fetele ar trebui să muncească pentru ceea ce-și doresc și să fie suficient de deștepte încât să realizeze că nu au nevoie de nimeni să le ofere lucruri materiale în schimbul “iubirii adevărate”. Pentru acele fete:

Un verb dublu tranzitiv December 10, 2010

Posted by Anca in Uncategorized.
Tags: , , , ,
add a comment

Pentru persoanele care nu știu ce-i ăla un verb dublu tranzitiv, este un verb cu două complemente (sau mai nou, obiecte directe). Cel mai comun verb dublu tranzitiv este “a învăța”. În ultima vreme simt că verbul ăsta e jumătate tranzitiv și jumătate intranzitiv pentru mine.

Pe de o parte, nu mă simt în stare să învăț ceea ce trebuie din diverse motive. Unul dintre ele e că există cel de-al doilea complement fără de care mă pot lipsi lejer: a învăța pe altcineva. Nu mă deranjează profesia de dascăl, dar înțeleg pe zi ce trece câtă răbdare, dăruire și nervi tari ar trebui să ai. Iubesc limba engleză și mă bucură că am ocazia să-i învăț și pe alții, dar sunt momente în care îmi pierd răbdarea. Poate fi pentru că mi-e greu să mă pun în locul copiilor. Nu de alta, dar s-ar putea să-mi placă lumea lor și mă pot obișnui cu ea destul de ușor. Mi-am spus atât timp că trebuie să mă maturizez, așa că ar fi un fel de regres să o dau în mintea copiilor. E un dublu standard.

Spuneam că mi-e greu să mă apuc de învățat. Pot găsi un miliard de scuze și alte lucruri mult mai bune de făcute gen job full time care mă seacă de energie, dar când cineva îți spune “Nu ai nicio scuză să nu iei examenul ăsta”, te cam sperii și te gândești că ai niște obligații față de câteva persoane (inclusiv de tine însăți). E interesant cum vreau să “îmbrac” situația asta ca pe ceva ce nu mi se întâmplă mie și cum vreau să o generalizez. Nu poți mereu să mergi de la particular la general. Reciproca este, însă, valabilă.

Verbul tranzitiv în jurul căruia se învârte “discuția” asta cu mine însămi este “a învăța”. De fapt, dacă stau să mă gândesc mai bine, la mine deja e “a repeta pentru a suta oară, doar că nu se prinde nimic de mine sau asta cred corectorii”. Iar îmi caut scuze…

Am să iau un exemplu de la propriul stil de predare. Dacă învăț un capitol întreg, îmi ofer singură un abțibild, un desen sau o ștampiluță cu cap de pisică. Așa mai trezesc și copilul din mine și nu-mi mai repet că-mi tocesc coatele degeaba.

Și schimbarea a venit? November 9, 2010

Posted by Anca in Ideas.
Tags: , , , ,
2 comments

Spuneam în postarea mea anterioară că ar trebui să mă maturizez…într-un fel sau altul. A trecut mai mult de o lună de când n-am mai spus nimic pe blog. Nu se pune problema că mi-am prierdut firea plină de opinii. Mai degrabă pot spune că am foarte multe opinii, dar nu am libertatea și timpul necesar să le exprim.

Înainte de a avea un loc de muncă, îmi plăcea să mă plâng (da, recunosc!) că nu am unde lucra. Acum că am un loc de muncă, nu pot să fiu la fel de volubilă ca pe vremea facultății. Acum sunt om mare, cu job, cu responsabilități, cu nevoia de a trăi BINE! Probabil primul pas al maturizării de care vorbesc eu aici e și faptul că m-am decis să renunț la contul de Facebook. Oricum ajunsese să fie inutil și de multă vreme mă deranja să văd cum toți oamenii din listă se laudă în stânga și-n dreapta cu locurile vizitate, vedetele cunoscute și așa mai departe. Acum prefer să mă laud doar prietenilor mei imaginari. Bine, aștept să am și cu ce să mă laud… Și observ de câte ori am folosit adverbul “acum”… Parcă aș fi într-o altă dimensiune sau etapă a vieții și m-am rupt complet de cea precedentă. Trebuie să fie un miez de adevăr pe aici.

Pe vremea când eram activă și scriam cel puțin săptămânal aveam un simț al dreptății de neclintit. Nimic nu mă putea convinge de contrariu. Dar de când simțul dreptății nu mi-a fost deloc de folos, m-am lăsat și de sperat și de scris pe blog. Îmi vine să zic “Păcat!”, dar poate că e un lucru bun că nu mai petrec atâta timp pe internet (zise persoana care tocmai scrie acum pe blog!). Sincer, acum n-am timp nici să mor! Am ajuns să-i cred pe oamenii care zic că nu există viață după serviciu. În ideea în care plec pe întuneric și vin pe întuneric…e trist să știi că îți petreci toată ziua la muncă și vii acasă ca să pici lat în pat. Dar nu e cazul să dramatizez situația. Între a muri de foame și a munci așa…pot spune că am un job cât de cât OK. Nu pot spune ce anume fac, că aș încălca politica firmei. Bine, poate că aș putea, dar nu vreau să risc. În plus, sună ca și cum aș lucra la FBI sau ceva de genul. Mă face să mă simt specială!

Încerc să mai înghesui o grăire pe blog din când în când. Nu promit că îmi rup timp din ziua liberă pentru asta, dar hai să ne lăsăm surprinși! Pe principiul “Hands off my day off!”….revin la odihnă. Îmi era dor de blog. Chiar, mă mai citește cineva sau lumea chiar a crezut că am murit? Sau chiar nu-i pasă nimănui? Bine, răspunsul la a doua întrebare s-ar putea să mă întristeze, așa că nu cer un răspuns în mod deosebit.

Timpul pentru o schimbare? September 29, 2010

Posted by Anca in Uncategorized.
Tags: , ,
add a comment

Reciteam vechile articole de pe blog și realizam, pe măsură ce citeam, că gândesc altfel acum față de momentul în care am publicat textele respective. Nu complet diferit, dar nu mai sunt 100% de acord cu persoana care eram în perioada aia. Nu știu dacă e un semn de maturizare, dar simt nevoia să schimb ceva în stilul meu de blogging (în mod deosebit cel în limba română).

Timp de doi ani de când am blogul am scris ca o studentă. Acum parcă e timpul să scriu ca o absolventă care are alte perspective. *Încerc din răsputeri să evit folosirea lui “nu” la fiecare început de propoziție, dar mi-e greu să afirm fără negație*. Pe perioada facultății încă îmi permiteam să visez la ce o să fac când o să fiu mare. Acum sunt mare și fără șansa de a pune în aplicare ce am vrut să fac în facultate. Trecerea asta de la student la om mare a fost mult prea rapidă și prea bruscă. M-am trezit adult în căutare de responsabilități. Vreau și eu un job, o casă și o familie, dar, din păcate, drumul la visele astea nu e pavat și tot eu trebuie să torn beton. Ghinionul meu, că n-am fonduri pentru ciment.

Căutam zilele trecute un articol serios pe blog pentru a-l trimite la un potențial angajator. Cu articolele în limba engleză stăteam bine, dar cu greu am găsit unul în română care să nu conțină cuvintele “căcat” sau “pizdă proastă”. Recunosc, sunt modurile mele de exprimare, dar sunt momente în care aș vrea ca lumea să mă ia în serios. Îmi place să scriu într-un mod mai miștocar, dar am nevoie de materiale care să mă recomande la unele reviste sau ziare care se adresează și unor oameni care nu au simțul ironiei. Cred că e timpul să mă maturizez puțin și din punctul de vedere al scriiturii. E pentru prima oară când pun maturizarea și persoana mea în aceeași propoziție. De obicei, îi lăsam pe părinți și bunici să facă asta. E cam ciudat când trebuie să realizez eu că nu mai pot fi copil. Nu de alta, dar cum dau primele riduri, trebuie să scapi de păpuși.

Toată ziua m-am gândit la un subiect despre care să scriu (la un mod mai serios), dar am avut un lapsus intelectual. Nimic serios nu-mi apărea în vizor. Aveam de gând să mă iau urât de Inna, marea noastră “mândrie” muzicală, dar chiar nu aveam suficientă ură de vărsat pe blog. Poate după ce mă mai cert cu unii din fanii ei iliterați pe youtube. Asta e altă poveste pe care o voi aborda (sau nu) pe viitor pe blog.

Eu însămi sunt curioasă de ce-mi va făta mintea în materie de articole noi pe blog. Rog productivitatea să revină din concediu!

Why I hate Facebook September 18, 2010

Posted by Anca in Uncategorized.
Tags: , , , , ,
3 comments

This may come off as weird because I have a Facebook account and I check it on a regular basis, but I have my reasons for hating the site.

First of all, I hate it when Facebook suggest who I should be friends with. What the hell? I don’t care if we have 50 mutual friends and we both like Hannah Montana! I still don’t know you and I don’t want to add you as my friend. A few weeks ago I had the dean of my former college suggested as a friend. I understood where that was coming from, but I still don’t want to be friends with him! Also, Facebooks recommends a lot of pages I “might” like. I admit, some of them are according to my tastes, but others are just plain ridiculous!

Another thing I hate about Facebook is that it gives some people the opportunity to brag. People brag their asses off on Facebook and they love it! I wonder if they would do that in real life and shouting it out to their 467 friends. Just immagine someone preparing their microphone and yelling “Attention friends, I want each and every one of you to know that I just got back from downtown New York and it was awesome!”(this being applied to those people who don’t normally live in New York). For those third world friends in your list that have never been outside Europe or their shitty country, that’s the kind of bragging they don’t need to hear. They might feel bad enough that they are stuck in their crappy country with no money to take a vacantation far west. I’m not telling you not to share any news at all, but when you know others aren’t as fortunate as you, try and keep it on the low. Call me crazy, but I hate it when my Facebook updates are full of bragging news.

Another part of bragging on Facebook is when people make special albums of awesome places they’ve visited. For me, it’s painful to browse through those photos because I’m one of those third world kind of friends. I know this is an envy overloaded paragraph, but I believe a lot of people can relate to this. If not, feel free to delete me as a friend. You’d be doing both of us a favour! Don’t get me wrong, albums and status updates are a great way to express your personality. You can update people on important stuff or share your thoughts through a status update, but don’t brag about shit that might make other people feel bad. Also, an album or a few photos are a good way to remind your friends how you look, considering the fact that you don’t get to see them as often as you would want to. And maybe one of the reasons is because those friends are too busy. Well they don’t seem too busy to facebook. Why not meet up, instead of commenting on a status update or an album.

Speaking of meetings, I’m sure everyone gets those invites to events that aren’t even in your area. I, for one, am tired of RSPV-ing as Not Attending every time I get an invite. Some of the invites are useless. I once got an invite for the year 2013. I don’t think I need to be invited to a new year. Everyone’s invited and the new year will come either we like it or not. I won’t even begin to rant about the stupid invitations to events that people don’t gove a crap about.

Relationship status changes on Facebook are like an online love story that everyone can watch. The most dramatic changes are the one from “Married” to “Single” or, even worse, “Widowed”. God forbid the last one! What I don’t understand about relationship statuses on Facebook is the “It’s Complicated” one. What’s so complicated about that relationship? You like him, but you don’t know if he likes you back? Are you just fuck buddies? Do you fight all the time and you want people on Facebook to know about that? Are you in an on and off relationship? What makes some relationships complicated on Facebook? I’d love to get an answer to that one day. Another funny thing I found on Facebook is when people have their relationship status “It’s complicated with…”. So I guess the other person knows that your relatonship is complicated. Maybe  you’re both complicated, or baybe just one of you. But why do people express their complicated status on the internet? Do they think that their Facebook friends are going to solve their problem and their status will not be that complicated anymore? Many questions that need answering. I sure hope someone will take some time out of their day to answer at least one of them.

That’s my two cents for now on why I hate Facebook. Don’t get me wrong now. I like updating my profile with the stuff I wrote on my blog or a new drawing on Deviant Art. I like keeping in touch with friends and sharing funny or interesting videos on my wall, but those above were the stuff I hate on Facebook.

Să-mi pară rău că am o părere? În niciun caz! September 11, 2010

Posted by Anca in Uncategorized.
Tags: , , , ,
add a comment

De când mult mai multă lume cunoscută (mie) îmi citește blogul, am început să primesc mai multe reproșuri decât încurajări. Sunt conștientă că nu pot mulțumi pe toată lumea, dar asta nu înseamnă că va trebui să scriu la comandă despre floricele pe câmpii și cât de frumoasă e România. Comunismul a murit, dar unii oameni încă se simt deranjați de mesaje ceva mai nonconformiste (da, ăsta era cuvântul! 10 minute am stat să mă gândesc la el). Nu pot spune că blogul meu e echivalent unui jurnal super intim.

După mine, blogul e cel mai ecologic, util și la îndemână loc unde pot însemna evenimente, gânduri sau idei importante (pentru mine) fără să adaug un penibil “Dragă jurnalule, azi mă simt de căcat pentru că am căzut în cap…”. Sunt multe lucruri pe care NU le împărtășesc pe blog, pentru că  nu e aici locul lor. Pentru asta există relațiile interpersonale, comunicarea cu o ființă care are empatie…din astea.

Oamenii au continuat să judece, chiar dacă avem pretenția să ne numim democrați. Bătrânii noștri sunt oameni chinuiți, înțeleg și accept asta, dar din partea lor vin cele mai răutăcioase remarce (mersi, Dyna!). După părerea mea, bătrânii sunt cei mai buni editorialiști. Ei le-ar da câteva lecții bune jurnaliștilor care lucrează de ani buni în redacții. Dacă vrei un strop de culoare în editorialul tău, cere părerea unui bătrân supărat pe viață. Nu am vrut să fiu răutăcioasă, ci doar realistă. Unii bătrâni sunt chiar simpatici, dar îi văd rar și nu vorbesc mult cu ei. Cred că a fost mult mai sănătos așa.

Normal că nu mă simt bine când aud reproșuri, mai ales cele referitoare la ceea ce scriu. Comentariile negative mă deranjează, că doar nu-s de piatră. Încerc să nu le pun atât de tare la suflet, dar nu pot să le ignor. E enervant când cineva presupune că a scrie pe blog e egal cu a te expune. Nu prea o pot numi expunere. Aici nu am cele mai profunde gânduri și sentimente și nici poze indecente (cum au unii pe rețele sociale gen hi5, facebook, myspace). Cineva a sugerat că ăsta e un jurnal. Nu chiar! Cum am mai spus, e un loc unde îmi spun părerea despre diverse chestii. Deja devine obositor că trebuie să mă repet.

Exercițiu de imaginație: cum ar fi dacă mi-aș șterge blogul? I-ar păsa cuiva? Poate doar mie, pentru că e ceva ce mi-a aparținut cândva. Sunt prea lașă să încerc, deși la nervi, am avut tentativa asta. Bine că s-a găsit cineva să mă oprească.

Am bătut câmpii de câteva sute de cuvinte când tot ce vroiam să transmit era ceea ce am scris în titlu. Nu îmi pare rău că am o opinie, dar regret când văd unele reacții foarte dure la ceea ce scriu. Dragi oameni care nu înțeleg, ăsta nu e un jurnal. E doar un blog unde administratorul său (în cazul de față, eu) dezbate diverse teme și idei. Nu e un jurnal intim. E o diferență.

Știu că am bătut câmpii, dar simțeam nevoia de a scrie.

Să-mi trăiești, blogule!:) September 4, 2010

Posted by Anca in Passions.
Tags: , , , , , , , ,
4 comments

My Own Moon crește văzând cu ochii. Întâmplător am verificat de când am început să postez și am văzut “5 septembrie 2008”. Până acum nu am serbat ziua blogului și rău îmi pare. Îmi iau revanșa pe 5 septembrie 2010 când propria mea lună împlinește doi anișori. Sincer, nu știu când a trecut timpul. Mă simt ca un părinte care e mândru de copilul lui pentru că a realizat firescul: a strâns ceva ani la bord.

Când am început să scriu pe blog, nu prea vroiam ca multă lume să știe de el pentru că nu eram stăpână pe mine și pe ce postam aici. Inițial, vroiam să fie un blog în limba engleză și mă gândeam că nimeni nu se va prinde că sunt eu cea care postează. Mare prostie, pentru că oricum lumea mă știa fană Sailor Moon, lunatică și ca Miss Brightside, deci “secretul” meu era dat în vileag numai de numele blogului. Articolele mele de la început nu erau prea ample, ba aveam zile în care doar postam un filmuleț interesant de pe youtube. Alteori postam desene de-ale mele. Totuși ideea de blog nu era suficient de bine conturată pentru mine. La un moment dat, l-am făcut public. A fost ok pentru că lumea tot nu îl citea, dar nici eu nu prea postam.

Oana lansase o leapșă prin care să vorbim despre prietenele noastre și de ce le iubim. Fusese pentru prima dată când scriam în română și am primit feedback pozitiv. Țin minte că după ce am scris acea postare, am primit cele mai multe vizualizări, 92. Pentru mine era foarte mult pe vremea aia, în iunie 2009. După aceea, am continuat să scriu atât în engleză, cât și în română. Mă atașasem de lumea virtuală unde puteam vorbi fără să fiu întreruptă. Pentru mine conta treaba asta, deoarece oamenii au darul enervant de a mă întrerupe când povestesc ceva. Așadar, un blog mi-a venit mânușă! Știu, sunt o tristă din cauza asta, dar mai bine o tristă cu blog decât o tristă fără niciun refugiu!

În iulie 2009 am început să-mi încerc norocul la diverse concursuri care au avut loc în blogosferă. Unul din ele presupunea să vorbim despre desenul copilăriei noastre. Nu am câștigat concursul, dar am primit feedback pozitiv în urma publicării articolului despre Sailor Moon. Eroina mea a devenit lait-motivul blogului, într-un fel sau altul. Credeam că majoritatea articolelor publicate vor avea legătură cu Sailor Moon. Într-adevăr, multe au avut, dar majoritatea au fost frustrări post-adolescentine, desene, poze cu pisoi, recenzii de videoclipuri sau emisiuni tv preferate. Până la urmă, blogul nu a avut o temă anume. Era blogul meu unde eu scriam despre tot ce mă tăia capul. Un alt concurs la care am participat cu mare succes a fost “Artistul meu preferat”, organizat de hotcity.ro. Am scris un articol despre geniala Kelly Clarkson, articol care mi-a adus ca premiu cartea “Michael Jackson – Legend, Hero, Icon. A Tribute to the King of Pop”. Mulțumesc, HotCity!

Cine mă cunoaște de când vârsta mea începea cu cifra 1 știe că am un tic verbal când ceva mă enervează sau pur și simplu nu iese cum vreau eu. Acel tic e cuvântul “căcat”, care s-a regăsit și în tagurile din dreapta. Unele lucruri par să nu se schimbe niciodată; nici când se presupune că te maturizezi. Alte subiecte pe care ador să le abordez sunt ce prostii mai fac vedetele din afară sau din țară. Astfel, pasiunea mea pentru jurnalismul de entertainment s-a accentuat și mai mult și sper să am ocazia să îmi văd articolele în reviste de profil. Nu îmi place să scriu neapărat de rău de oameni. Sunt și unele ființe pe care le admir pentru ceea ce fac și acele persoane merită locul lor special în rubrica “Web Inspiration”. Acolo redactez articole în engleză despre oamenii de pe youtube, de regulă, care fac carieră din pasiunea lor. Într-o zi vreau să ajung și eu ca acești oameni. Nu îi numesc degeaba inspirații!

Blogul m-a ajutat să mă exprim mult mai ușor prin scris, mai ceva ca un jurnal. Deși nu împărtășesc idei/probleme/situații foarte intime, blogul e net superior jurnalului, cel puțin din perspectiva mea. Sună ciudat, dar simt că aici pot colora cum vreau situațiile și povestirile.

Cred că e suficientă retrospectivă după doi ani. Pentru alte detalii, citiți și restul articolelor!:) Vreau să le mulțumesc celor care mă citesc. Îmi dați senzația că nu vorbesc singură și că alocați câteva minute să lecturați gândurile mele transpuse aici. Mi-ar plăcea ca lumea să comenteze mai des. Un pic de feedback nu strică niciodată!

În concluzie…La mulți ani, blogule! Să-mi trăiești și să dea domnu să nu mă părăsească inspirația, că tare îmi place să scriu aici!:)

Favourite TV shows #2: Daria August 28, 2010

Posted by Anca in Passions.
Tags: , , , , , , , , , , , ,
3 comments

Everytime I hear Splendora’s “You’re standing on my neck” I know an awesome episode of “Daria” is just about to begin. I remember watching this show on TV when we had the good MTV in Romania, but I didn’t have enough wit or knew enough English to understand the jokes. It’s been a week or two since I started watching the show and I already miss it. You guessed it! I finished it and I regret it. The show originally aired on MTV from 1997 to 2002. The series included five seasons and two Daria specials “Is it fall yet?” and “Is it college yet?”.

I’m trying to say something more original that “I just love this show!”, but it’s so hard, taking into consideration the genius within it! Any show that emanates girl power as subtle yet strong like “Daria” does… now that’s a show I could consider my favourite! The character of Daria is not  your average teenager. She is the kind of girl that doesn’t fit in but manages to get by with her dry wit and sarcasm. Daria Morgendorffer is the definition of teen misfit and she uses her sharp tongue to attack superficiality and shallowness. Her parents (Hellen and Jake) are overachieving businessmen and her sister Quinn is the IT girl at Lawndale High. To them, Daria is not a normal girl and they often felt rather embarresed by her. Quinn didn’t reffer to her as her sister until the season finale and, until then, Daria was either “the adopted kid” or her cousin. Her parents, especially Hellen, wanted Daria to engage in extracurricular activities to boost her social skills and to look good on her college application.

Daria wears rounded, thick glasses and shapeless, earth toned clothes to match her down to earth personality. Her monotone voice perfectly matched her two cents on life. She never laughed during the show, mildly smiling when something went her way or when her sister Quinn was in some kind of trouble. The only times when Daria would raise her voice a little more were when she was trying to put forward a strong argument or when she would fight with people around her. Even when she is excited, Daria would have the same monotone voice that we all know and love.

To me, Daria is like a ’90s super hero without a cape. Her graduation speech in “Is it College yet?” made me realize that:

Um… thank you. I’m not much for public speaking, or much for speaking, or, come to think of it, much for the public. And I’m not very good at lying. So let me just say that, in my experience, high school sucks. If I had to do it all over again, I’d have started advanced placement classes in preschool so I could go from eighth grade straight to college. However, given the unalterable fact that high school sucks, I’d like to add that if you’re lucky enough to have a good friend and a family that cares, it doesn’t have to suck quite as much. Otherwise, my advice is: stand firm for what you believe in, until and unless logic and experience prove you wrong; remember, when the emperor looks naked, the emperor is naked; the truth and a lie are not “sort of the same thing”; and there is no aspect, no facet, no moment of life that can’t be improved with pizza. Thank you.

I wonder where was this speech when I was graduating? These are true pearls of wisdom that should be passed on from generation to generation. This speech was enough of an argument to prove that Daria Morgendorffer is my hero!

Like any super hero, Daria had a sidekick: her best friend Jane Lane. Like Daria, Jane wasn’t popular and she was also proud to have low self esteem. The two classmates met in Timothy O’Neil’s self esteem class in the first episode of the series, Esteemsters. Jane is an open-minded artist who, like Daria, hates the shalowness of the ones around her and who treats life with cynism and sarcasm. The two never show much friendly affection throughout the show, but their bond is strong enough to maintain the relationship through college as well.

Daria had a crush on Jane’s older brother, Trent and I was hoping they would end up together eventually. After Daria immagined how life with slacker extraordinaire Trent would be, she eventually got over her crush. The two never actually went on a date or even kissed, but there was definite chemistry between them and the writers should have given them a chance. I was hoping to see an on screen teen couple and an expantion of the Lane family. Daria and Jane would have become sisters-in-law and her and Trent would have made a lot of Daria fans happy. It would have been great to see the geeky girl end up with the much older rocker with the tatoos and piercings, the lead singer of Mystic Spiral. That’s like a high school-ish dream that never came true.

Instead, Daria dated Tom Sloane, Jane’s former boyfriend. Tom cheated on Jane with her best friend. This brought tension between Daria and Jane, tension that we could easily see during the last season of the show. Whenever Daria had a problem with Tom, Jane would ironically remind her that he’s her ex or something like that. The tension wasn’t eliminated, not even when Jane suggested Daria should give Tom a chance. They were together until the season finale, but Daria didn’t seem to have those butterflies in her stomach that she had when she had her crush on Trent. Tom was a bright young man that came from a rich family. He cared for Daria, but it didn’t seem to be enough. They eventually split in “Is it College yet?” when Tom got into Bromwell University by nepotism and Daria was rejected. Daria was the one to call it quits with Tom and Jane was proud of her.

I loved this show so very much, but I don’t understand why Tom had to be in the picture. I believe he was a good first relationship for Daria, due to the fact that they were both on the same page of intelligence, but he didn’t seem to have much of a personality. He seemed more like the cardboard cheater that lacks in personality, but could be a one season boyfriend. Daria needed someone with personality, not just brains and money. It was cool that he could accept her negativity and misantrophy, but the first boyfriend never seems to be “The One”.

Daria and Jane headed for the same town for college and maybe there each of them found true love. I said each of them, not both of them to be clear that the Tom episode should never to be repeated. For Daria’s sake, I hope Trent matures enough to become her love interest once again and maybe, after college they will end up together and pick up where they left off.

As you can see, I’m a romantic at heart and I want the main character to end up with Mister Right. And if Trent wasn’t “The One” during the five seasons, maybe he’ll become more mature, have a real career and end up with Daria and all us romantics would get the happy ending we were hoping for.

Daria reminded me that high school sucked and that being popular was never a plus. Having one true friend, a family that supports you, more or less, is the key to a path of success. I’m happy I survived four years of high school and I’m actually happy I have Daria to thank that she made geeks with glasses cool!

A herd of beautiful wild ponies running free across the plains is what I see too when I don’t want to accept the crap around me. Thank you MTV! Thank you Daria!