jump to navigation

CityFemme – un proiect de fete destepte (stiu, pentru ca e vorba de prietena mea cea mai buna!) February 21, 2017

Posted by Anca in Passions, Uncategorized.
add a comment

Sunt aproape noua ani de cand am blogul – sunt departe vremurile acelea in care eram doar o studenta  venita din provincie sa invete jurnalism la Bucuresti. Intre timp am terminat facultatea, m-am mutat de destule ori dintr-o chirie in alta pana cand am gasit un loc caruia pot sa-i spun „acasa”. Mi-am schimbat si serviciul pe care l-am avut ani de zile, iar de cateva luni bune fiecare zi e o frumoasa provocare.

Sunt insa si cateva constante in toata aceasta ecuatie – sunt cateva persoane care mi-au fost alaturi inca din facultate, care fac parte din viata mea si acum pe care sunt sigura ca ma pot baza si in viitor. Una dintre ele este o prietena buna din facultate, care de ceva timp a decis sa inceapa un proiect personal – un site pentru femei numit CityFemme.com.

Am privit-o de la inceput, de la primii pasi timizi, de cand se plangea ca nu stie ce nume sa aleaga sau sa rezolve nu stiu ce probleme tehnice. Dar se apropie usor de jumatate de an de activitate, timp in care a crescut frumos. Acopera o multime de subiecte pentru femei – de la timp liber (recomandari de lectura, de filme, de evenimente) la moda, stil sau sanatate.


Impreuna cu sora ei (alaturi de care a pornit acest proiect), cel doua au scris deja aproape 200 de articole, au facut niste concursuri dragute si au ajuns sa aiba si o pagina de facebook pe care o urmaresc zilnic.

Sper sa va placa si voua!

Are blogs still a thing? (life update) September 7, 2016

Posted by Anca in People, The world I live in, Uncategorized.
Tags: , ,
1 comment so far

I remember that back in the day blogs were all the rage! Everyone had one and they even used to post on the daily. I know because I used to be one of those people. I used to think that if my blog were successful, I would get a good job and gain visibility on the web. Gone are the times when I cared about that stuff. I don’t want to kill off my blog completely – I promise to post at least twice a year, even though this might be a promise I will not be able to keep.


Enough about that, let’s talk about me! (I’ve always wanted to say that IRL, but somehow it’s not appropriate.) I am well. I cut out most of the negativity from my life, but we all know how roaches never die until you flush them down the toilet, and even then I might be a bit skeptical. I really need to copyright this shit, or else Taylor Swift will steal my ideas for her new album. My best friend got married last week and I was one hell of a bridesmaid! Hey, her words, not mine!:))

My former job got me to the point where I started to hate blogs and posting regularly. Maybe that was due to the fact that I HAD to. Now I don’t have a boss anymore and the only person I answer to is myself. It’s liberating. I have dyed my hair blue, green and a combination of both. It’s been a blast and I can’t wait for the next one! I wore two dresses and a skirt this year and I feel like I deserve a medal for the hard work I put in to be a damn lady! Yes, there are pictures of me wearing them. No, I will not publish them here. That’s what Facebook is for.


What I love about personal blogs is that you can rant without anyone interrupting you. What a bad trait that is – how poorly educated can a person be? Don’t even answer that! I used to get in trouble for the stuff I used to post here. Now I am not that worried since I have been on a hiatus for hell know how much time. I doubt people even read my posts. I pretty much post for future me to have a read when she’s bored. I don’t have an audience. I have nothing to sell and nothing to gain or lose.

Today was an interesting day and I will end it with a special song dedicated to someone who made me laugh so hard today I feel like I should send her a special card. Thanks, G! Girl, you’re as funny as you are a bitch!



When I leave work, I don’t fucking know you anymore January 28, 2016

Posted by Anca in Ideas, Uncategorized.
Tags: , ,
add a comment

It may sound as if I’m throwing a pity party for myself, but just hear me out! Or read me out, whatever… I work and I work so fucking hard it gives me migraines. There have been days I hated work. Oh, what a shock! Don’t get me wrong, I do my fucking job and I like to think I do it well, but there is only so much one employee can do. I dedicate time and energy into the shit I have to do just to have it done and make everybody (including myself) happy. But the thing is…nobody is ever 100% happy. Even if you do something well, why didn’t you put in the effort to make it perfect? Because I am a fucking human, that’s why!


When that clock indicates me that my working hours are done for the day, I am out that door like a ninja! I don’t know you anymore. You are dead to me until the next day when I have to see you! It’s as simple as that and I am certain you all think the same about me. It’s fine. I don’t fucking care. You do you! I don’t care about your personal life and why you prefer Coke zero over regular Coke. That’s all on you! When you even have the slightest doubt that I might get pissed off if you contact me outside of work with shit regarding work, don’t do it! Don’t do it. I don’t care. Can it wait? Good! I hate this whole “let’s impress the boss” attitude. I can’t do it. I don’t want to impress anyone but myself when it comes to work. If you live for your work, you are a sad person. I have been this person for years. I want to stop. There is life outside of work and I want to live it.


From now on, whoever fucking dares to contact me can go choke on a cactus. Is the place burning down? Should I care? Am I the boss? If you answered “no” to all of these, I would suggest leaving me alone. I do not care about what happens when I am gone. End of story.

If you are bored at work, don’t pin it on me. I am out of there and I do not plan on returing unless I have to!

Take no shit November 27, 2015

Posted by Anca in Ideas, The world I live in, Uncategorized.
Tags: , ,
add a comment

I hate it from the core when people tell me to calm down. Why would you say that? Do you have a death wish? I am not one for stereotypes, but telling a woman to calm down is like trying to baptize a cat – someone will get hurt and they had that shit coming. I don’t like to shut up about things. If you are wrong, I will tell you. You can thank me later for this favor. Most people just beat around the bush when they want to tell you something that’s rather awkward. I try not to, because that would mean so much wasted time. I am not one for wasting time, people. Time should be spent – regardless if you spend it sleeping or having the time of your life (to me these two go hand in hand for some reason).


So I have this friend…she is awesome as hell and I love her to pieces! Soon there shall be a blog post about her. Never have I ever told her stuff lightly. She knows everything about me and vice-versa. I love calling her out on stuff because I feel like that is the right thing to do. It’s a win-win for everyone. She appreciates that (I hope). The weird thing is that most people don’t. Well…aren’t those bastards crazy? I just saved you a huge amount of time and embarrassment. Like…you’re welcome, bitch!


Back to the whole “Calm down” bullshit… I’ve been there and done that. I have told people to calm down (silently, of course, because I do not and cannot risk losing teeth), but my reasons were valid. People screaming for nothing at all aren’t doing anybody any favors. But when things call for a riot, that start a fucking riot as long as you believe what you’re rioting about.  I am not the one to take shit from anyone. Hell…I ended a friendship with someone just because she said my toy Luna is stupid. And it’s been almost a year since we spoke. I don’t need negative people in my life; I already have the ones I am obligated to spend time with.

Hold the corpse, please! April 6, 2012

Posted by Anca in The world I live in, Uncategorized.
Tags: , , ,
1 comment so far

“Esti ceea ce mananci” a fost unul dintre citatele pe care le-am urat pana acum ceva vreme; asta probabil pentru ca mancam o gramada de cacaturi care nu imi faceau deloc bine. Probabil ca inca mananc cateva din acele cacaturi. Sunt constienta de asta si incerc sa le elimin pe cat posibil. Am 6 luni de cand nu mai mananc carne si 2 luni de cand am renuntat si la peste si fructe de mare. Nu regret nimic. Singurul lucru pe care il regret e ca nu am renuntat mai din timp. De ce am trecut la vegetarianism? Din multiple motive: atat de sanatate, cat si de etica.

In primul rand, m-am documentat mai mult despre consumul de carne si ce am gasit m-a inspaimantat teribil. Impreuna cu o colega de munca, am zis ca nu mancam carne o saptamana pe luna, dupa ce am citit articolul “De ce nu mananc carne” de pe blogul Oliviei Steer. Am incercat asta si de atunci nu am mai atins carne. Ea inca mananca. Macar una din noi a reusit. Mi-am deschis singura ochii. A trebuit sa realizez ceva ce era evident de cand am aflat de unde vine carnea. Eu mancam cadavre! Cadavre congelate, dezghetate, prajite sau fierte. Tot cadavre erau! Nu am mai vrut sa iau parte in macelul asta.

In al doilea rand, de cand sunt mica ma bat cu pumnii in piept ca iubesc animalele si ca le vreau tot binele din lume. Abia la 23 de ani m-am trezit ca vreau sa fac ceva in sensul asta. Imi merit cateva perechi de palme, recunosc! Dar macar am avut revelatia asta acum. Nu vreau sa stiu ca un animal a trebuit sa moara ca eu sa mai traiesc o zi. Recomand celor care au dubii daca merita sa fii vegetarian sa se uite la “If slaughterhouses had glass walls, everyone would be a vegetarian”. E pe youtube. Dar nu e pentru cei slabi de inger. Eu recunosc ca am plans de parca imi vedeam cele mai dragi persoane ca sunt ucise cu sange rece. Acum ma bucur sa stiu ca mancarea mea nu a tipat inainte de a ajunge in farfuria mea. Dar, din pacate, asta nu opreste taiatul animalelor. Traim intr-o tara in care multa lume s-a nascut cu friptura la bot si care are un McDonald’s la scara blocului. E destul de greu sa educi generatii care stiu ca locul porcului e la masa de Craciun si a mielului pe masa de Paste. Sa nu intru in toata polemica mea despre religie, ca imi va sari si mai multa lume in cap. Tot ce pot sa spun ca toata treaba asta cu “sacrificiul” pentru hell knows what e o mare porcarie si o spalare de creier.

“TREBUIE sa mananci carne ca sa fii sanatos”…cine zice asta? Doctorii? Adica nemernicii care prescriu o gramada de medicamente care iti scurteaza viata? Nu, mersi! Prefer sa stau departe de cadavre prajite si sa mananc ceva care stiu ca nu a ranit nicio vietate. Polemica mea despre consumul de carne poate dura zile si nopti. Ma ingrijoreaza sanatatea familiei si a prietenilor apropiati. De restul oamenilor nu imi pasa atat de tare. Ce ma doare pe mine e ca multe animale nevinovate sufera pentru poftele altora. Sunt genul de persoana care daca vede un cersetor cu un caine infometat langa el, inclin sa ii dau cainelui de mancare, nu omului. That’s how I roll.

Mai multa pofta imi fac niste legume aromate la tigaie decat o friptura cu iz de deces.

Cel mai greu lucru din lume August 30, 2011

Posted by Anca in Uncategorized.
Tags: , , ,

A trecut o săptămână de când am aflat cea mai tristă veste de până acum: decesul bunicii mele. Nu m-am refăcut și nu știu dacă mă voi reface vreodată complet, pentru că ea a fost una din cele mai importante persoane din viața mea. Nu numai că mi-a fost bunică, dar mi-a fost și mamă și învățătoare. N-ai cum să uiți o astfel de persoană…

Mă doare să știu că nu o voi mai auzi niciodată. M-am obișnuit să-i aud vocea timp de 23 de ani și să-mi fie luată de lângă mine e pur și simplu necinstit! Patru ani s-a luptat cu o boală destul de urâtă – poliartrită reumatoidă. Cauza morții mi-e neclară și acum…fie a fost un medicament care îi făcea mai mult rău decât bine, fie deshidratarea excesivă…nu știu sigur ce a fost, dar sunt convinsă că mai putea trăi! 74 de ani nu e o vârstă înaintată! Deși mi-e greu să recunosc asta, nu am cum s-o mai aduc înapoi, deși nu știu de ce o parte din mine speră că o voi revedea și auzi într-o bună zi.

Legătura noastră a fost mereu una deosebită. Bunica mea m-a iubit enorm, iar sentimentul a fost unul reciproc. Ea m-a învățat să merg, să scriu și să citesc. Mereu a vrut să am parte de cea mai bună educație. În cei trei ani de facultate ea și bunicul meu s-au asigurat să nu-mi lipsească nimic și să termin studiile cu bine! Sper că nu i-am dezamăgit… Mamaie mereu avea ambiția de a mă vedea în diferite etape ale vieții: la liceu, la 18 ani, la facultate, licențiată, cu loc de muncă stabil și…de aici înainte nu a mai apucat să se mai bucure și regret enorm asta, în special că i-am spus acum ceva vreme să nu se supere pe mine, dar va mai dura ceva până mă căsătoresc și voi avea copii. Ea, săraca, nu s-a supărat…

Am crezut că la înmormântare nu voi rezista, că voi leșina… Inițial nici nu vroiam să o văd moartă, dar am prins curaj. De atunci nu am mai putut să plec de lângă ea. Am vrut să petrec fiecare clipă rămasă alături de ea. Am plâns atunci cum n-am mai plâns toată viața mea. Îmi pierdusem mentorul, învățătorul, sufletul cel mai drag din familie! Nu există cuvinte să exprime dragostea și respectul meu față de ea… să văd că nu mai are suflare mă făcea și pe mine să vreau să mor! Cum? De ce? De ce ea? A fost un om bun… a avut cea mai nobilă profesie: a fost învățătoare. Nu numai în școală, dar și în viață. A fost mereu foarte înțeleaptă, bună și împăciuitoare…merita mult mai mult de la viață în materie de timp!

Cuvintele mele de rămas bun după ce i-am pupat fruntea au fost “Ce mă fac eu fără tine?”…întrebarea încă persistă. Ce mă fac eu fără ea? Era singura bunică pe care am cunoscut-o, dar a făcut cât zece! Cuvintele mele de laudă pentru ea nu se vor termina niciodată. Mereu voi fi mândră că am avut-o bunică. Sper că nu am supărat-o prea des…și dacă am făcut asta, îmi pare sincer rău…

Acum îmi sun zilnic bunicul…a rămas singur și vreau să simt că îl aud suficient de des. Îmi pare atât de rău pentru el. Nu vreau să-mi închipui sentimentul de a-ți pierde sufletul pereche după 53 de ani de căsătorie. Mereu le-am admirat relația. Atât de mult încât am vrut să arăt și altor oameni admirația mea. Anul trecut, la facultate, profesorul de fotojurnalism ne-a dat tema “Persoane din viața mea pe care le admir”…bunicii mei au fost prima mea opțiune. Au fost și vor fi mereu. Am pus foarte mult suflet în acea temă și am fost foarte onorată să îi am pe ei ca subiecții studiului meu. Mereu voi fi mândră de acel proiect.

Singurul lucru care mă liniștește e că știu că biata mamaie nu se mai chinuie. Dar pe de altă parte, nu-mi pot închipui viața fără s-o mai văd sau s-o mai aud. Bunica mea era ca un idol care trebuia să fie nemuritoare! De ce a trebuit boala să stea în calea speranței mele? De ce nu am fost lângă ea mai mult? De ce mi-a fost luată atât de repede?

Nu am 23 de ani…mă simt ca și cum aș avea 5 și nu pricep care-i treaba cu viața asta. Nu cred în rai și nici în iad. Nu pot decât să-mi închipui cum se odihnește ea într-o groapă…mai mult de atât nu-mi pot imagina. Cred, în schimb că sufletul ei e încă viu și nemuritor…pentru că a fost prea bun! Prea bun să dispară de tot!

Sper să fie mândră de mine…sper că voi fi cândva un dascăl cel puțin la fel de bun ca ea, pentru că e un exemplu demn de urmat!

Odihnește-te în pace, mamaie! Te voi iubi mereu!

Iordana Andrei 1937-2011


“Da’ mai scrie și tu ceva!” February 2, 2011

Posted by Anca in Uncategorized.
Tags: , , ,
1 comment so far

Bine, bine, scriu! N-am mai postat nimic din 2010. Ce-i drept, nu am avut nici suficiente lucruri de care să mă plâng încât să creez o postare pe blog. Anul nou a venit cu bine și cu o mare victorie intelectuală: licența aia nenorocită. Am luat-o cu bine și abia aștept să devin absolvent cu acte-n regulă. Așadar, mi s-a împlinit și rezoluția pe 2011!

Acum e tare ciudat că m-am obișnuit să învăț pentru licență în fiecare zi liberă. E uimitor cât timp liber am de acum. În momentul în care voi ajunge să mă obișnuiesc cu el vor apărea alte obligații și sarcini de efectuat. Bine, treaba asta poate fi evitată prin refuzarea oricărei activități extracuriculare de genul master, cursuri speciale etc.

De când predau, realizez că nu aș mai suporta să mi se predea mie de către cineva. Ar fi ca și cum m-aș auzi pe mine debitând. A nu se înțelege greșit; meseria de profesor e foarte faină și spun asta fără nici cea mai mică urmă de ipocrizie. Să înveți pe cineva niște lucruri care ți-au fost predate și ție cândva e o garanție că persoana dinaintea ta și-a făcut treaba cum se cuvine și că tu ești un urmaș vredic de titlul pe care l-a avut și dascălul tău. Fraza asta avea mai multă logică în mintea mea… Oricum, m-am maturizat mult în ultima jumătate de an. Am renunțat la un drum și am luat-o de la zero pe altul. Îmi place să fiu profă, deși sunt unii copii cărora nu le intră noțiunile în cap nici cu pâlnia! Alea sunt cazurile “speciale” care-ți amintesc de ce ești plătită. Pe de altă parte, sunt copii de care am prins mare drag și de care sunt foarte mândră. Sunt isteți, cu bun simț și în număr mic.

Cred că îmi răspund singură la întrebarea “De ce n-am mai scris până acum, chiar dacă am avut vacanța de iarnă?”. Pentru că blogul meu s-ar fi transformat într-unul de profesoară. Nu zic că ar fi devenit plictisitor, dar structura sa ar fi fost liniară și previzibilă. Oare de ce nu vreau să recunosc că ar fi devenit plictisitor? Mândria și orgoliul bloggerului cu ștate vechi! Asta era!

Ce mai e nou cu mine? Chiar n-am idee. N-am devenit mai optimistă, asta e clar! Poate m-am mai maturizat cu o idee-două și am învățat să mă descurc singură din proprii bani, ceea ce e mare lucru. Îmi aduc aminte de ce spunea tata acum câteva luni: “Să dea Domnu’ să scapi de noi și să fii pe banii tăi!”…Iată că sunt! Facultatea-i gata, jobul e mai mult decât ok, sănătoasă (în limitele normalului) sunt… Ce vreau mai mult pentru moment? Aș vrea să pot dormi mai mult, n-am să mint! Acum vreau acel lucru de care ajunsesem să mă satur astă-vară. Dar de aia-s weekendurile și zilele în care încep la amiază!

Nu vreau să las blogul ăsta să moară, dar sunt suspect de mulțumită de viața mea profesională ca să mă mai bâzâi că n-am de muncă. O să mă bâzâi de alte lucruri cât de curând (adică în următoarele 2 luni sau ceva de genul ăsta) când mă voi sinchisi să scriu ceva. Dar promit că nu-mi voi pierde “my personal touch” pe care-l dau articolelor.

Da, Oana, pe tine te-am citat în titlu!

Un verb dublu tranzitiv December 10, 2010

Posted by Anca in Uncategorized.
Tags: , , , ,
add a comment

Pentru persoanele care nu știu ce-i ăla un verb dublu tranzitiv, este un verb cu două complemente (sau mai nou, obiecte directe). Cel mai comun verb dublu tranzitiv este “a învăța”. În ultima vreme simt că verbul ăsta e jumătate tranzitiv și jumătate intranzitiv pentru mine.

Pe de o parte, nu mă simt în stare să învăț ceea ce trebuie din diverse motive. Unul dintre ele e că există cel de-al doilea complement fără de care mă pot lipsi lejer: a învăța pe altcineva. Nu mă deranjează profesia de dascăl, dar înțeleg pe zi ce trece câtă răbdare, dăruire și nervi tari ar trebui să ai. Iubesc limba engleză și mă bucură că am ocazia să-i învăț și pe alții, dar sunt momente în care îmi pierd răbdarea. Poate fi pentru că mi-e greu să mă pun în locul copiilor. Nu de alta, dar s-ar putea să-mi placă lumea lor și mă pot obișnui cu ea destul de ușor. Mi-am spus atât timp că trebuie să mă maturizez, așa că ar fi un fel de regres să o dau în mintea copiilor. E un dublu standard.

Spuneam că mi-e greu să mă apuc de învățat. Pot găsi un miliard de scuze și alte lucruri mult mai bune de făcute gen job full time care mă seacă de energie, dar când cineva îți spune “Nu ai nicio scuză să nu iei examenul ăsta”, te cam sperii și te gândești că ai niște obligații față de câteva persoane (inclusiv de tine însăți). E interesant cum vreau să “îmbrac” situația asta ca pe ceva ce nu mi se întâmplă mie și cum vreau să o generalizez. Nu poți mereu să mergi de la particular la general. Reciproca este, însă, valabilă.

Verbul tranzitiv în jurul căruia se învârte “discuția” asta cu mine însămi este “a învăța”. De fapt, dacă stau să mă gândesc mai bine, la mine deja e “a repeta pentru a suta oară, doar că nu se prinde nimic de mine sau asta cred corectorii”. Iar îmi caut scuze…

Am să iau un exemplu de la propriul stil de predare. Dacă învăț un capitol întreg, îmi ofer singură un abțibild, un desen sau o ștampiluță cu cap de pisică. Așa mai trezesc și copilul din mine și nu-mi mai repet că-mi tocesc coatele degeaba.

Timpul pentru o schimbare? September 29, 2010

Posted by Anca in Uncategorized.
Tags: , ,
add a comment

Reciteam vechile articole de pe blog și realizam, pe măsură ce citeam, că gândesc altfel acum față de momentul în care am publicat textele respective. Nu complet diferit, dar nu mai sunt 100% de acord cu persoana care eram în perioada aia. Nu știu dacă e un semn de maturizare, dar simt nevoia să schimb ceva în stilul meu de blogging (în mod deosebit cel în limba română).

Timp de doi ani de când am blogul am scris ca o studentă. Acum parcă e timpul să scriu ca o absolventă care are alte perspective. *Încerc din răsputeri să evit folosirea lui “nu” la fiecare început de propoziție, dar mi-e greu să afirm fără negație*. Pe perioada facultății încă îmi permiteam să visez la ce o să fac când o să fiu mare. Acum sunt mare și fără șansa de a pune în aplicare ce am vrut să fac în facultate. Trecerea asta de la student la om mare a fost mult prea rapidă și prea bruscă. M-am trezit adult în căutare de responsabilități. Vreau și eu un job, o casă și o familie, dar, din păcate, drumul la visele astea nu e pavat și tot eu trebuie să torn beton. Ghinionul meu, că n-am fonduri pentru ciment.

Căutam zilele trecute un articol serios pe blog pentru a-l trimite la un potențial angajator. Cu articolele în limba engleză stăteam bine, dar cu greu am găsit unul în română care să nu conțină cuvintele “căcat” sau “pizdă proastă”. Recunosc, sunt modurile mele de exprimare, dar sunt momente în care aș vrea ca lumea să mă ia în serios. Îmi place să scriu într-un mod mai miștocar, dar am nevoie de materiale care să mă recomande la unele reviste sau ziare care se adresează și unor oameni care nu au simțul ironiei. Cred că e timpul să mă maturizez puțin și din punctul de vedere al scriiturii. E pentru prima oară când pun maturizarea și persoana mea în aceeași propoziție. De obicei, îi lăsam pe părinți și bunici să facă asta. E cam ciudat când trebuie să realizez eu că nu mai pot fi copil. Nu de alta, dar cum dau primele riduri, trebuie să scapi de păpuși.

Toată ziua m-am gândit la un subiect despre care să scriu (la un mod mai serios), dar am avut un lapsus intelectual. Nimic serios nu-mi apărea în vizor. Aveam de gând să mă iau urât de Inna, marea noastră “mândrie” muzicală, dar chiar nu aveam suficientă ură de vărsat pe blog. Poate după ce mă mai cert cu unii din fanii ei iliterați pe youtube. Asta e altă poveste pe care o voi aborda (sau nu) pe viitor pe blog.

Eu însămi sunt curioasă de ce-mi va făta mintea în materie de articole noi pe blog. Rog productivitatea să revină din concediu!

SuperBlog 2010-de ce nu eu? September 24, 2010

Posted by Anca in Uncategorized.
Tags: ,
add a comment

Tare îmi era dor de un concurs adresat bloggerilor. L-am căutat, l-am găsit! E vorba de SuperBlog 2010. M-am înscris și-mi țin singură pumnii să câștig!

N-am să scriu  o postare despre cât de mult îmi doresc să câștig, pentru că va trebui să demonstrez asta la probele următoare, dacă voi fi selectată!

Baftă mie!