Stima de sine în era digitală

Likes, comments și shares…nu asta înseamnă social media? În mare parte, da. De asemenea, este locul în care alegem să ne expunem viața de zi cu zi: ce mâncăm, cum ne machiem, cum ne îmbrăcăm, cu cine ne întâlnim, etc. Facem asta pentru a ne demonstra că trăim și documentăm fiecare aspect al vieții noastre pentru a ne aminti acele vremuri peste ani. Pe lângă aceste amintiri, noi ne dorim și reacții din partea prietenilor cu care suntem conectați în social media. Ia să văd câți îmi dau like, love, haha și cine știe ce reacții s-or mai inventa. Atunci când postarea ta nu primește reacții, începi să pui sub semnul îndoielii prietenia ta cu acești oameni. Acum 20 de ani, o problemă de genul acesta ar fi provocat hohote de râs pe ridicolul situației, dar în era tehnologiei moderne, neprimirea unui like te duce la stări depresive: ”Am 500 de prieteni și doar mama și bunica au dat un like din respect. Ce păzesc restul? Chiar nu sunt amuzant / frumos / interesant?”

Nu e dracul chiar atât de negru. Un like nu înseamnă mare lucru – se poate ca cineva să-l apese din greșeală- dar pentru alții e validarea de care au nevoie pentru a putea zâmbi în acea zi. Cum s-a ajuns în halul ăsta, oameni buni? Rețelele de socializare ar trebui să fie un loc distractiv, interactiv prin care să ținem legătura cu prietenii și rudele, să îi ținem la curent cu locurile în care am fost, schimbările de look prin care am trecut și evenimentele importante la care nu au fost martori. De ce ne bucură atât de tare când vedem că avem 100 de likes pe rezultatul unui test Buzzfeed care arată ce topping de pizza suntem? Ca ființe umane în continuă evoluție, vrem reacții din partea celor din jur. Ne sperie ideea că am fi invizibili. ”Poza postată ieri era așa drăguță. De ce are doar 12 likes?” Și iată cum ne agităm aiurea.

facebook-imaginary-friends-comic

Personal, îmi place lumea online, dar încerc să nu fiu complet dependentă de ea. Nu vreau să uit să interacționez în mod tradițional, să mențin contactul vizual fără să verific dacă am primit tag într-un meme haios sau dacă poza cu desertul preparat de mânuțele astea două a sărit de 100 de inimioare pe Instagram. Îmi aduc aminte cu o ușoară greață cum cineva încerca să fie la modă cu slang de facebook, spunându-mi, în mod sarcastic ”Ai un like de la mine azi” sau ”Azi nu am cum să-ți dau like”. Pe bune, e la fel de ridicol pe cât sună. Cum să-ți iasă pe gură asemenea replici? Acum realizați cât de stupid e să tânjim după aceste aprecieri (likes). Gândiți-vă că suntem ridicoli dacă pretindem asta și pe rețelele de socializare. Zâmbetele noastre nu sunt măsurate în likes, la fel cum numărul de prieteni de pe facebook nu e același cu cel din viața reală.

Facebook-Friends-2

Stima de sine ne-o clădim prin felul în care ne alegem prietenii, prin ceea ce facem și prin cum îi tratăm pe alții. Nu trebuie să ne căutăm validarea pe internet. Pe cât de plăcut e să primești un like, nu e cel mai important lucru din lume. Ceea ce e important e cum ne vedem noi pe noi înșine, fără filtru, fără hashtag și fără cerșitul de atenție pe care o promite această lume virtuală. Degeaba avem 1000 de prieteni pe facebook, dacă nu avem măcar unul pe care ne-am putea baza când pică netul.

 

Veganism și compasiune

În 2011 deveneam vegetariană. A fost o decizie luată în timp ce mâncam pui la rotisor. Pur și simplu mi-am pus problema ”De ce mănânc un cadavru?”. Făceam asta de 23 de ani, dar până în acel moment nu luasem niciun fel de măsură și rău îmi pare. Tranziția mea s-a petrecut treptat. Mai întâi am renunțat la carne, am mai mâncat vreo 6 luni pește până în momentul în care nu mai suportam mirosul. De aproape un an mănânc 99% vegan. Mai calc strâmb din când în când, dar asta din cauza lipsei de resurse și, de ce nu, comoditate – se întâmplă ca ceva dulce să conțină lapte praf. Mă apucă din când în când mustrările de conștiință când le consum, dar nimeni nu e perfect și fac tot posibilul să mă îndrept pe calea cea bună.

Cele mai ciudate reacții la dieta mea au fost legate de faptul că nu sunt trasă prin inel sau că nu sunt ruptă de foame. 23 de ani de alimentație aiuristică nu pot fi șterși atat de ușor. În timp, am devenit mult mai atentă la ce mănânc și de unde vine acea hrană și principala mea preocupare era ca nimeni să nu fie nevoit să moară pentru ca eu să trăiesc.

Dar ce am cu laptele? Ce am cu ouăle? Ele nu sunt vii. Ele nu au ochi. Hai s-o luăm așa… De ce lumea bea lapte de vacă și nu lapte de pisică? A doua variantă v-ar putea scârbi, dar e la fel de viabilă ca prima. Puii au nevoie de laptele mamei pentru a crește mari și sănătoși. Acum imaginați-vă cât de aiurea ar fi să vedeți o vacă alăptând un pui de urs. E nenatural – fix la fel cum e și consumul de lapte de vacă de către oameni.

egg

Acum să vorbim de ouă. Ce sunt ele, de fapt? Păi…știți acea perioadă a lunii când femeia eliberează un ovul? Ăla e oul. Sună apetisant? Mă gândeam eu că nu…Să nu mai vorbim de nivelul ridicat de colesterol. În plus, știți ce fețe faceți atunci când vedeți o pată roșie pe oul din tigaie. Da, sânge. Și cu asta am zis suficiente. A, ba nu! În industria producătoare de ouă, puii masculi sunt aruncați într-o mașină de tocat imensă pentru că nu pot face ouă, la rândul lor.

Toată viața am iubit animalele, dar de doar 5 ani și ceva fac ceva ca să demonstrez această afirmație. Și nu, animalele nu vor suprapopula planeta dacă nu le mâncăm – dacă nu e cerere, nu va fi nici producție/ofertă. Destul de logic, nu? Pe lângă etică, un alt motiv pentru care ar trebui să fim vegani cu toții este mediul înconjurător. În loc să hrănim animalele pe care le-am mânca, mai bine am hrăni milioanele de muritori de foame din țările subdezvoltate. E o soluție atât de simplă, dar care e umbrită de ideea că ouăle, carnea și lactatele sunt bune, sățioase, sănătoase și…cel mai periculor cuvânt…tradiționale! Da, pentru că românul ține post 40 de zile, neștiind cu ce să se hrănească în mod echilibrat, dă iama în preparatele tradiționale și nu poate supraviețui fără Colebil și Triferment după aceste mese copioase. Nasol e dacă se ajunge și la urgențe după consumul alimentelor ”de dulce”. Chiar nu e învățare de minte? Animalele nu sunt aici pentru noi, ci sunt aici CU noi.

why vegan

Mi-e greu să concep cum cineva se consideră iubitor de animale când friptura e la ordinea zilei. Cred că pisicile și câinii lor dorm cu un ochi deschis noaptea de teamă…Nu, nu sunt ridicolă. De ce se face diferența asta? Iubim pe Azorel și Pufi dar tăiem mielul, vițelul, găina și porcul, iar carnea de cal e un subiect controversat – nu știm cum să reacționăm la treaba asta. De ce nu avem aceeași dragoste pentru toate animalele și puii lor? Suntem revoltați că în China se mănâncă câini, dar dăm check-in la KFC. Vedeți problema aici? Toate ființele merită să trăiască și nu suntem noi în putere să tragem o linie între simpatic și delicios. Nu sunt religioasă, doar am un simț al dreptății mult prea mare și nu mi se pare normal să avem control asupra necuvântătoarelor.

O altă problemă sunt produsele cosmetice care testează pe animale. Înainte să judec un produs, aflu dacă e cruelty free, apoi mă gândesc dacă îl voi cumpăra și voi susține compania în cauză. Știu că multă lume ridică în slăvi produsele LÓreal pentru cât de bune sunt la preţul pe care îl au. Ştiu asta pentru că şi eu credeam la fel. Problema e că această companie e notorie pentru testele pe animale. Şi mai sunt multe altele pe care nu doresc să le (mai) susţin. Ca să aflaţi ce mărci sunt cruelty-free, puteți oricând să verificați online sau prin aplicații de genul acesta sau pe site-ul CrueltyFreeKitty.

Veganismul nu implică doar alimentația. Implică să nu purtăm piele, blană, fulgi etc. Implică să nu îi susținem pe cei care exploatează animalele. Veganismul e un subiect despre care aș putea vorbi și învăța ani la rândul, dar prefer să împart subiectul acesta pe mai multe articole.

Ca documentare, recomand Forks over Knives și Earthlings.

Iar la întrebarea ”De ce sunt vegană?” pot răspunde simplu: pentru că sunt schimbarea pe care vreau să o văd în lume.

 

 

Impressing people you don’t like

As far as I can remember, I was brought up to cause as little inconvenience to others as humanly possible. Hell, sometimes I used to avoid going into the living room because I knew my folks had friends over. I didn’t want to be a bother and force the adults to acknowledge my existence. Things haven’t changed that much when it comes to my early adult years – I still dread being a bother to others and I still don’t want to cause a stir. You see…behind this smart ass potty mouth, there is this human who wants to be left alone more than anything else in the world. I will not bother you if you don’t bother me – let my personal environment be and don’t cause a glitch in it, thank you very much!

9519812364_246c836e9e_b

 

Lately I have been dreading getting phone calls because I have this feeling that someone wants something from me. Call me paranoid if you will, but life has become a bit too peopley for me, even if it’s mostly over the phone. I don’t want to hear bad news, I don’t care if you need something for me – I just don’t want to do it. Is that weird? Am I losing the people skills I thought I used to have? I’m fairly sure I am becoming more antisocial than I should legally be, but I love my silence. I love not having to deal with people I don’t like and doing what they ask me to. I most definitely love not having to dress in order to impress some people that won’t move a finger to tickle my fancy (see what I did there?). I think I just don’t want any more rules and restrictions and I would love as little human contact as possible.

Impressing people you don’t like is a total waste of time, effort and personality. The only person you should impress is yourself and you should do a damn good job at doing so! Why? Because depression is a bitch and therapy’s expensive.

 

 

 

Are blogs still a thing? (life update)

I remember that back in the day blogs were all the rage! Everyone had one and they even used to post on the daily. I know because I used to be one of those people. I used to think that if my blog were successful, I would get a good job and gain visibility on the web. Gone are the times when I cared about that stuff. I don’t want to kill off my blog completely – I promise to post at least twice a year, even though this might be a promise I will not be able to keep.

rrrr

Enough about that, let’s talk about me! (I’ve always wanted to say that IRL, but somehow it’s not appropriate.) I am well. I cut out most of the negativity from my life, but we all know how roaches never die until you flush them down the toilet, and even then I might be a bit skeptical. I really need to copyright this shit, or else Taylor Swift will steal my ideas for her new album. My best friend got married last week and I was one hell of a bridesmaid! Hey, her words, not mine!:))

My former job got me to the point where I started to hate blogs and posting regularly. Maybe that was due to the fact that I HAD to. Now I don’t have a boss anymore and the only person I answer to is myself. It’s liberating. I have dyed my hair blue, green and a combination of both. It’s been a blast and I can’t wait for the next one! I wore two dresses and a skirt this year and I feel like I deserve a medal for the hard work I put in to be a damn lady! Yes, there are pictures of me wearing them. No, I will not publish them here. That’s what Facebook is for.

8cabeakxi

What I love about personal blogs is that you can rant without anyone interrupting you. What a bad trait that is – how poorly educated can a person be? Don’t even answer that! I used to get in trouble for the stuff I used to post here. Now I am not that worried since I have been on a hiatus for hell know how much time. I doubt people even read my posts. I pretty much post for future me to have a read when she’s bored. I don’t have an audience. I have nothing to sell and nothing to gain or lose.

Today was an interesting day and I will end it with a special song dedicated to someone who made me laugh so hard today I feel like I should send her a special card. Thanks, G! Girl, you’re as funny as you are a bitch!

 

 

Friend.

Friends are awesome! They’re like family that you will never call dysfunctional. They might have their shit, but maybe that shit is what made you connect. I click with very few people, even though it might seem that I am friendly in person. I have strong feelings. I love and hate with all my heart and I don’t give a fuck with all of my middle finger.

Oana

Oana has been my friend for over 8 years now. We met at university and I can’t believe we still keep in touch regularly despite our hectic schedules at work. I love how we always pick up where we left off even though we haven’t talked in a while. It must mean this friendship is something special. I am never afraid to tell her how I really feel about anything and everything. My honesty never hurt her. She always smiled or laughed when I told her my stone cold opinion about this and that. For instance, about marriage. She’s getting married this fall and you will never guess who her maid of honor is. Yep! It’s me! Now that is an honor I am not sure I am ready for. I am not one for weddings. They cramp my style, but for her I will make an exception…and wear a damn dress. I will not mind the color because I love her. There, I said it! I have told her time and time again that I feel like she is rushing into this marrying shit, but if it makes her happy, then who am I to argue? We try to catch up by sending each other early morning messages and we manage most of the time. It’s a pretty big deal when we actually get to meet up. It’s like an event I prepare for weeks in advance. What I am sure of is that our friendship will always be safe and sound no matter how busy we are. That’s pretty damn special if you ask me!

finger-friends-wallpaper

 

Take no shit

I hate it from the core when people tell me to calm down. Why would you say that? Do you have a death wish? I am not one for stereotypes, but telling a woman to calm down is like trying to baptize a cat – someone will get hurt and they had that shit coming. I don’t like to shut up about things. If you are wrong, I will tell you. You can thank me later for this favor. Most people just beat around the bush when they want to tell you something that’s rather awkward. I try not to, because that would mean so much wasted time. I am not one for wasting time, people. Time should be spent – regardless if you spend it sleeping or having the time of your life (to me these two go hand in hand for some reason).

870d0415bcd8fc502252a3f1d1f9d111

So I have this friend…she is awesome as hell and I love her to pieces! Soon there shall be a blog post about her. Never have I ever told her stuff lightly. She knows everything about me and vice-versa. I love calling her out on stuff because I feel like that is the right thing to do. It’s a win-win for everyone. She appreciates that (I hope). The weird thing is that most people don’t. Well…aren’t those bastards crazy? I just saved you a huge amount of time and embarrassment. Like…you’re welcome, bitch!

10731458_352164664944404_2040380673_n

Back to the whole “Calm down” bullshit… I’ve been there and done that. I have told people to calm down (silently, of course, because I do not and cannot risk losing teeth), but my reasons were valid. People screaming for nothing at all aren’t doing anybody any favors. But when things call for a riot, that start a fucking riot as long as you believe what you’re rioting about.  I am not the one to take shit from anyone. Hell…I ended a friendship with someone just because she said my toy Luna is stupid. And it’s been almost a year since we spoke. I don’t need negative people in my life; I already have the ones I am obligated to spend time with.

I am back, Bitches! (for the billionth time)

It’s been a long time since I last updated the blog. I know I have a tendency of saying this every so often (or not so often, in my case). I feel like I could learn from Youtube’s communitychannel Natalie Tran when it comes to shitty excuses for being away. The thing is…I haven’t gone anywhere. I am still here and I am in need of a creative outlet. I’ve missed blogging and I loved the attention that it was getting when I was in my glory years on the Internet.

Shit has changed. I did stuff I said I would not do – I’ve gone blonde and I now have a Facebook account (for a year, actually). I know anarchist Anca would not agree with this, but people change. We evolve or we don’t. Things just fucking change. One thing that hasn’t changed is my constant swearing. I’ve had this blog for about seven years and it would be a damn shame to abandon it completely. I mean… I’ve written shit I’m proud of, I’ve been praised and I’ve been criticized. So…kinda like IRL. I don’t care, really. I am just grateful that my mom hasn’t brushed up on her English skills to understand my writing. I have had trouble with my folks because of articles on my blog. Those were the days…I was a rebel on the internet whilst others smoked, did drugs and went out partying. Blogging was my passion in college and I thought it would become my career as well. Well…it sort of did, but not really. I write on the blog for work, but it’s not quite the same. People seem to believe that that’s sooo easy and that they could do it too. My all means, please do! Take it off my hands so I can have more time for my personal one.

sailormoon16

I feel like I have neglected this side of my life. I mean, who still blogs in 2015? Vines and Snapchat are where it’s at, but I have this attachment to old and personal things and I like saying shit in paragraphs. I don’t know how long I’ll do this. I have started many projects. Some I abandoned, some broke my back (literally) and some weren’t interesting enough to continue. What inspired me to write today? First of all, I was bored and I have been taking too many naps lately. I needed to shake things up. Second of all, a friend of mine suggested a website that determines your level of English based on texts you write. I have to admit that boosted my self esteem quite a bit. Third of all, I still feel like this is what I want to do, regardless of what I was prepared for. Fourth on the list might be the fact that I’ve been listening to Panic! @ the disco and Paramore while writing this, so maybe my angsty early-twenties self felt inspired.

blogging-cardio-1

I miss reviewing stuff. I used to have a shit load of opinions of a lot of things: music videos, TV shows or just dumb fucks in the media. Looking back without any modesty at all, I have to admit that I was crushing it back then! I started some series, such as favourite youtubers and favourite TV shows. Where and why did that stop? I don’t know. I’ll blame it on my job, like every responsible adult does. I felt like talking about myself is boring. The hell it is!

If you know how to condiment your shit, people will eat it up!