Veganism și compasiune

În 2011 deveneam vegetariană. A fost o decizie luată în timp ce mâncam pui la rotisor. Pur și simplu mi-am pus problema ”De ce mănânc un cadavru?”. Făceam asta de 23 de ani, dar până în acel moment nu luasem niciun fel de măsură și rău îmi pare. Tranziția mea s-a petrecut treptat. Mai întâi am renunțat la carne, am mai mâncat vreo 6 luni pește până în momentul în care nu mai suportam mirosul. De aproape un an mănânc 99% vegan. Mai calc strâmb din când în când, dar asta din cauza lipsei de resurse și, de ce nu, comoditate – se întâmplă ca ceva dulce să conțină lapte praf. Mă apucă din când în când mustrările de conștiință când le consum, dar nimeni nu e perfect și fac tot posibilul să mă îndrept pe calea cea bună.

Cele mai ciudate reacții la dieta mea au fost legate de faptul că nu sunt trasă prin inel sau că nu sunt ruptă de foame. 23 de ani de alimentație aiuristică nu pot fi șterși atat de ușor. În timp, am devenit mult mai atentă la ce mănânc și de unde vine acea hrană și principala mea preocupare era ca nimeni să nu fie nevoit să moară pentru ca eu să trăiesc.

Dar ce am cu laptele? Ce am cu ouăle? Ele nu sunt vii. Ele nu au ochi. Hai s-o luăm așa… De ce lumea bea lapte de vacă și nu lapte de pisică? A doua variantă v-ar putea scârbi, dar e la fel de viabilă ca prima. Puii au nevoie de laptele mamei pentru a crește mari și sănătoși. Acum imaginați-vă cât de aiurea ar fi să vedeți o vacă alăptând un pui de urs. E nenatural – fix la fel cum e și consumul de lapte de vacă de către oameni.

egg

Acum să vorbim de ouă. Ce sunt ele, de fapt? Păi…știți acea perioadă a lunii când femeia eliberează un ovul? Ăla e oul. Sună apetisant? Mă gândeam eu că nu…Să nu mai vorbim de nivelul ridicat de colesterol. În plus, știți ce fețe faceți atunci când vedeți o pată roșie pe oul din tigaie. Da, sânge. Și cu asta am zis suficiente. A, ba nu! În industria producătoare de ouă, puii masculi sunt aruncați într-o mașină de tocat imensă pentru că nu pot face ouă, la rândul lor.

Toată viața am iubit animalele, dar de doar 5 ani și ceva fac ceva ca să demonstrez această afirmație. Și nu, animalele nu vor suprapopula planeta dacă nu le mâncăm – dacă nu e cerere, nu va fi nici producție/ofertă. Destul de logic, nu? Pe lângă etică, un alt motiv pentru care ar trebui să fim vegani cu toții este mediul înconjurător. În loc să hrănim animalele pe care le-am mânca, mai bine am hrăni milioanele de muritori de foame din țările subdezvoltate. E o soluție atât de simplă, dar care e umbrită de ideea că ouăle, carnea și lactatele sunt bune, sățioase, sănătoase și…cel mai periculor cuvânt…tradiționale! Da, pentru că românul ține post 40 de zile, neștiind cu ce să se hrănească în mod echilibrat, dă iama în preparatele tradiționale și nu poate supraviețui fără Colebil și Triferment după aceste mese copioase. Nasol e dacă se ajunge și la urgențe după consumul alimentelor ”de dulce”. Chiar nu e învățare de minte? Animalele nu sunt aici pentru noi, ci sunt aici CU noi.

why vegan

Mi-e greu să concep cum cineva se consideră iubitor de animale când friptura e la ordinea zilei. Cred că pisicile și câinii lor dorm cu un ochi deschis noaptea de teamă…Nu, nu sunt ridicolă. De ce se face diferența asta? Iubim pe Azorel și Pufi dar tăiem mielul, vițelul, găina și porcul, iar carnea de cal e un subiect controversat – nu știm cum să reacționăm la treaba asta. De ce nu avem aceeași dragoste pentru toate animalele și puii lor? Suntem revoltați că în China se mănâncă câini, dar dăm check-in la KFC. Vedeți problema aici? Toate ființele merită să trăiască și nu suntem noi în putere să tragem o linie între simpatic și delicios. Nu sunt religioasă, doar am un simț al dreptății mult prea mare și nu mi se pare normal să avem control asupra necuvântătoarelor.

O altă problemă sunt produsele cosmetice care testează pe animale. Înainte să judec un produs, aflu dacă e cruelty free, apoi mă gândesc dacă îl voi cumpăra și voi susține compania în cauză. Știu că multă lume ridică în slăvi produsele LÓreal pentru cât de bune sunt la preţul pe care îl au. Ştiu asta pentru că şi eu credeam la fel. Problema e că această companie e notorie pentru testele pe animale. Şi mai sunt multe altele pe care nu doresc să le (mai) susţin. Ca să aflaţi ce mărci sunt cruelty-free, puteți oricând să verificați online sau prin aplicații de genul acesta sau pe site-ul CrueltyFreeKitty.

Veganismul nu implică doar alimentația. Implică să nu purtăm piele, blană, fulgi etc. Implică să nu îi susținem pe cei care exploatează animalele. Veganismul e un subiect despre care aș putea vorbi și învăța ani la rândul, dar prefer să împart subiectul acesta pe mai multe articole.

Ca documentare, recomand Forks over Knives și Earthlings.

Iar la întrebarea ”De ce sunt vegană?” pot răspunde simplu: pentru că sunt schimbarea pe care vreau să o văd în lume.

 

 

CityFemme – un proiect de fete destepte (stiu, pentru ca e vorba de prietena mea cea mai buna!)

Sunt aproape noua ani de cand am blogul – sunt departe vremurile acelea in care eram doar o studenta  venita din provincie sa invete jurnalism la Bucuresti. Intre timp am terminat facultatea, m-am mutat de destule ori dintr-o chirie in alta pana cand am gasit un loc caruia pot sa-i spun „acasa”. Mi-am schimbat si serviciul pe care l-am avut ani de zile, iar de cateva luni bune fiecare zi e o frumoasa provocare.

Sunt insa si cateva constante in toata aceasta ecuatie – sunt cateva persoane care mi-au fost alaturi inca din facultate, care fac parte din viata mea si acum pe care sunt sigura ca ma pot baza si in viitor. Una dintre ele este o prietena buna din facultate, care de ceva timp a decis sa inceapa un proiect personal – un site pentru femei numit CityFemme.com.

Am privit-o de la inceput, de la primii pasi timizi, de cand se plangea ca nu stie ce nume sa aleaga sau sa rezolve nu stiu ce probleme tehnice. Dar se apropie usor de jumatate de an de activitate, timp in care a crescut frumos. Acopera o multime de subiecte pentru femei – de la timp liber (recomandari de lectura, de filme, de evenimente) la moda, stil sau sanatate.

pic

Impreuna cu sora ei (alaturi de care a pornit acest proiect), cel doua au scris deja aproape 200 de articole, au facut niste concursuri dragute si au ajuns sa aiba si o pagina de facebook pe care o urmaresc zilnic.

Sper sa va placa si voua!

Aproape 4 ani!!! (plus concertul vietii mele)

Wow! A trecut o vesnicie (adica 4 ani) de cand am blogul si tot sunt nesimtita pentru ca nu mai scriu nimic nou. Recunosc, cheful de scris mi-a venit astazi dupa ce am vazut noul episod din Awkward si dupa discutia cu buna mea prietena, Oana. Ea, fata cuminte, s-a tinut de blog. Era cazul sa ii mai arat si eu putina atentie…macar odata la 4-5 luni. Tin sa spun ca urasc vremea asta imputita din Bucuresti si ca abia astept sa vina anotimpul meu preferat, toamna. Dar discutiile despre vreme nu au fost niciodata preferatele mele…

Pe vremea cand incepusem blogul asta, eram intre primul si al doilea an de facultate si credeam ca o sa ajung mare jurnalist si ca blogul ma va ajuta o tona. M-a ajutat un c***t! Dar tot e bine ca aveam un refugiu unde sa scriu ce-mi mai trece prin minte. Imi amintesc si acum vremurile din 2009 cand scriam despre Lady Gaga fiind an attention whore si cum vizualizarile pe blogul meu explodasera. Datorita ei am luat 10 la Jurnalism online! Inca o iubesc pe Gaga si inca regret ca nu am mers la concertul ei pe 16 august:( Poate am ratat ceva wow sau poate nu. Sper sa mai revina…

Cel mai tare concert din vara asta a fost, fara indoiala, al celor de la Garbage. Fiind un fan infocat de ani si ani…faptul ca Shirley si Duke s-au uitat direct la mine pentru cateva clipe in timpul concertului ma fac sa realizez ca nu m-am nascut degeaba. Concertul a fost perfect. Shirley Manson arata si canta demential si visul meu de o viata s-a indeplinit! Am stat in primul rand! A fost absolut divin. Ce ma deranja era ca am fost printre putinii fani care stiau varsta lui Shirley si versurile de la melodiile Garbage – mai ales a celor de pe noul album. Come on, people! De ce mai veniti la concert daca nu stiti nici macar versurile de la Blood for Poppies? Bine, astea sunt ganduri de fan inrait care simte ca merita sa fie acolo pe scena cu ei pentru ca nimeni nu e mai constient decat mine cat de tare e trupa Garbage. Am si cateva poze de la concert!

A fost ireal! Nu mi-a venit sa cred ca eram la 10 metri de cea mai tare cantareata din Univers si ca am ajuns in sfarsit sa ii vad live! Concertul a inceput cu melodia care-mi este ringtone: Automatic Systematic Habit si s-a incheiat cu Vow! Imi pare rau ca nu a fost mai lung si ca au anulat sesiunea de autografe promisa. Now that’s riding high on a deep depression! [fanii adevarati vor intelege!] Acum mai lipseste sa vina No Doubt si viata mea e completa!

In ultima perioada s-au intamplat si lucruri mai putin fericite, dar pentru acelea voi rezerva noi postari…

Long time no bloggin’…teacher and proud of it!

Wow! Am stat eu atâta fară să-mi exprim frustrarea legata de ceva anume? Ce s-o fi întâmplat cu mine? Am intrat azi să văd cât de mare fail e blogul meu la vizualizări și am fost șocată să văd că articolele mele în engleză încă au mare căutare. Mă bucur, ce să zic? De când n-am mai intrat pe wordpress, s-a schimbat și layout-ul!

Ce n-aș da să mai scriu articole gândite, șlefuite și super-documentate… păcat că nu am timp. Singurele chestii pe care le pot dezbate sunt condiționalele de tip 2 și 3 și explicarea diferenței dintre ele. Da, sunt maniacă cu gramatica limbii engleze și nu accept ca cei pe care îi învăț EU să nu le știe. Am descoperit cât de mult îmi iubesc actuala profesie (da, profesie și nu meserie). Eu n-am fost genul de om care să se atașeze de copii. Nu-mi plăceau copiii nici măcar când eram eu copil, dar în 8 luni de când lucrez cu ei, îmi sunt dragi ca și cum ar fi ai mei. Bine, logic că nu toți, mă refer aici la cei care vor ceva de la viață în afară de  “distracțieeeeeeeeeeeee frateeeeeeeeeeeeeee”!

De la început am fost de acord că a fi profesor mă va pregăti pentru rolul de viitor părinte și îmi va perfecționa cunoștințele de limba engleză. Acum realizez că sunt mai mult decât un robot care e programat să te învețe diferența dintre Past Simple și Past Perfect. Sunt un educator cu jumătate de normă. Unii copii chiar au ajuns să spună “Miss, venim și la anul, dar vrem să facem tot cu dvs…” Cum să nu te simți copleșită de astfel de cuvinte? Mi-e foarte drag de ei (de cei mici în mod special).

Ieri s-a oranizat examenul Young Learners of English. A fost copleșitor să știu că din 16 copii înscriși, 9 sunt de la grupele mele. Sunt mândră de ei că au avut suficient curaj să de acest examen. Au între 8 și 11 ani și s-au descurcat onorabil pentru primul examen de genul ăsta. Nu mă așteptam! Aveam încredere în ei, dar și un car de emoții. Abia aștept rezultatele! Păcat că va dura o lună până își primesc diplomele cu punctajul pe ele.

Sinceră să fiu, mă simt schimbată în bine de experiența de a fi profesor. Am căpătat mai multă răbdare, sunt mai “umană”, mă bucur mai mult la o vorbă bună pentru că știu că vine de la un copilaș cu suflet curat. Partea negativă e interacțiunea cu adolescenții. A fi profesor la niște adolescenți cu tupeu e mai greu decât să convingi rechinii să devină vegetarieni. Au mereu ceva ce-i distrage, nu pot fi atenți și nu foarte mulți pricep teoria din prima. Cum să le fi pe plac? Cum să învețe cu drag? Dacă e un profesor care citește asta, sfaturile sunt bine-venite!:)

All in all… îmi era dor de blog. Simt că stilul meu de a scrie se va schimba radical. Da, va fi rar și diferit. Sunt om cu responsabilități care nu are timp să se lege de orice căcat (mereu:D).

When role models go wrong…

When I was about thirteen I was, like other girls that age, looking for a role model. In music, in television…anywhere I could. In the spring of 2003 this girl was singing on TV about how some people can be down right complicated and that they should calm down and be who they are. Than won my heart and back in the day I was one of the biggest Avril Lavigne fans out there. She’s the celebrity that introduced me to hair straightening and I was very dissapointed because I couldn’t get that same result. Who knew there was such thing as a straightening iron? Anyway, enough about hair care and crap like that.

I loved Avril’s music, her style, her accent…I was a big fan and I memorized each line of her songs. I started writing lyrics that could go along with the music. Don’t ask me where those lyrics are now; it’s been a while! I used to say that Sk8er boi was and would always be my favourite song ever. And it’s true. I still love that song. Avril Lavigne was a trendsetter and an actual role model to me. Ever since she came onto the music scene, I starded straightening my hair as much as I could without a flat iron and started wearing ties with my shirts. And that trend caught on to the whole teen population. It was a good switch for girls to lose the trashy Spice Girls’ outfits and get avril-ized!

Avril once said in an interview that she would never like to be labled as a “pop chick” and that she’s a “full on rock chick”. Back in the day, she was the trendsetter for punk girls who wanted to express themselves through song. Having someone come and say that she didn’t want to be the new Britney Spears was awesome to hear. I believe that at that time only she and P!nk were the real rock chicks in the biz’.

I can honestly say that Avril Lavigne made my journey through my early teens a lot easier. She was a bold young lady that wasn’t afraid to express herself. In 2004 she released her second album, Under My Skin. That album was beyond amazing and the songs on it were actually passages from her diary. Her look was more goth like, but she was still apreciated. I was still her biggest fan. I can remember my Avril wall back at home filled with photos of her. Yes, I used to me a mega fan. I was also a big fan of Sum 41 and to hear that Avril and the band’s frontman, Derrick Wembley were dating, made me happy for both of them. When I saw a news segment on MTV on their marriage I was left in awe. They were perfect for eachother! Too bad they broke up a few years later.

Not too much time flew by and Avril started becoming the one thing she sweared she hated: the new Britney Spears. She posed for Maxim magazine three times now. That’s not the Avril Lavigne that I knew and apreciated.The fact that she started showing more and more skin was dissapointing. I know, I know…she grew up and all, but that’s not staying true to yourself! It’s indeed a big step to go from this:

to this:

And also a sad step. Avril is now known as one of the sexiest women in showbiz. Was that what she really wanted from the beginning? I mean, yes, it’s flattering and all, but girls these days should focus less on their damn looks and stay true to what they believe in. I know this sounds cliche as hell, but it’s true! Less cleavage, more attitude! At least that’s what the old Avril used to embrace! And yes, there was an old Avril and a new one. The old Avril sang from her heart and the new one is too superficial in her lyrics. The music is catchy as hell. It’s almost like a guily pleasure, but “You say that I’m messing with your head/ All ’cause I was making out with your friends”? Come on, would 2003 Avril sing such a thing?

I still love her, but there was no evolution. She indeed must be making more money with the product placement and the self image she didn’t want to promote. But that doesn’t define Avril Lavigne to me! I don’t hate her, but I believe there’s still time for her to go back to her rock chick roots!

Until then, I’ll stick to my cartoon role models!

Pop’s never gonna die. And here are some reasons…

Pop music is the first kind of music that gets stuck in your head. We can all admit to that. If we try and relate pop music to a person, we’ll all say: Lady Gaga! And why is that? Because she stands out with her outfits and make up. Why most pop icons such as Lady Gaga catch your eye with looks, pop music catches your ears with the funky beat and catchy tune. Usually, when I find myself humming, it’s always a pop song. Of course, I love rock and country even more, but there’s something about pop music that I just can’t get out of my head. Is it even funny that that’s the name of a famous pop song? 2001’s “Can’t get you out of my head” by Kylie Minogue was the answer I was looking for. So it seems that pop is so popular that it even has a song dedicated to its addictiveness.

Usually, people judge commercially recorded music and I don’t blame them. But why would more and more meaningless lyrics be more loved that deep lyrics that we find in rock and country music? Because of the music! Take Justin Bieber for instance. Everybody seems to hate his guts, but his music is successfull because of its beat. People listen to it, love it or hate it, but still come back to listen to it again. It’s like a reassurement. Do they hate it but secretly indulge in it or do they actually love it and don’t realize it? I blame myself for that. Back in 1999, there was some kind of competition between the pop princesses Britney Spears and Christina Aguilera. I was on team Christina, but that didn’t mean I hated Britney Spears. I just wanted to be part of something. That was team Christina. And this brings me to another motive why pop’s never going to die.

Kids want to look up to someone. They need a role model. If it’s not their parents, it’s a pop star. I remember when I was younger, I looked up to the famous pop stars bacause they had everything: fame, fortune and people who loved them. That was my conception back then. Now I wouldn’t want that. Oh well, maybe I’d keep the fortune, because we all need to make a living somehow, right?

Pop music represents all kinds of dreams. For instance, a lot of girls would want to date a member of a pop group or a solo male vocalist. Who can forget how many girls wanted Justin Timberlake or Nick Carter to be their boyfriends? Now those shoes have been filled by Justin Bieber and… hmm, I guess I’m behind on that subject having considered that all fangirls these days only want him. Come to think of it, we don’t really have boy pop groups, do we?

Nowadays, there are a few pop icons that serve as role models for both girls and boys. Ke$ha, Vanessa Hudgens and Lindsay Lohan are certainly out of the question. I guess that a good pop icon is one that can refrain from showing her underwear. Whoever finds that person, give me a comment on this blog post, please! Thinking this troughly, I can’t find a pop star who would be able to keep her clothes on and her ass out of rehab (No, not even you, Miley Cyrus! Pole dancing desqualifies you instantly). Maybe someone like Vanessa Carlton, Michelle Branch, P!nk, Nelly Furtado or Kelly Clarkson are the ones that make good role models in pop culture. I know that most people don’t even remember the first two and that Nelly Furtado had one skanky song, but we let her get away with it (“Promiscous girl”- remember that one?).

MTV has been the creator of pop sensations worldwide.  Without The Music Television we wouldn’t know what’s hot and what’s not and who’s in and out of the pop industry. I grew up with MTV and separated the good from the bad. MTV had awesome TV shows in the late ’90s but lost its touch in the late 2000s. Yes, I’m reffering to Daria/Beavis and Butthead versus Jersey Shore/16 and pregnant. That was then and this is dumb! It’s sad to see that we’re not evolving into something smarter. It’s sad to see that pop culture today is negative culture.

It’s 2010 and the biggest pop sensation these days is, without a doubt, Lady Gaga. But is she a good role model? Sure, she’s crazy- genius, but I think she’s trying too hard. It’s a shame you can’t have pop without all the flash and trash on you. People wouldn’t even recognize her without all the wigs, glitter and crazy make up. I’d love to see her perform without all these accessories. For all I know, she would take this message literaly and sing naked, dressed only in her voice. Be that as it may, I’ll hear about it on the news and see the new twist in pop culture.

No wonder pop is the abreviation of  “popular”. Whoever gates the most love/hate, that’s the most popular person, or in this case, the biggest pop star. All in all, pop culture is somewhat like high school. The attention whores are popular and the ones who mind their own business will soon be forgotten. Does anyone even remember great singers like Michelle Branch or does she have to strip to get attention? Come to think of it, I think she already did.

I thought so!

 

Să-mi trăiești, blogule!:)

My Own Moon crește văzând cu ochii. Întâmplător am verificat de când am început să postez și am văzut “5 septembrie 2008”. Până acum nu am serbat ziua blogului și rău îmi pare. Îmi iau revanșa pe 5 septembrie 2010 când propria mea lună împlinește doi anișori. Sincer, nu știu când a trecut timpul. Mă simt ca un părinte care e mândru de copilul lui pentru că a realizat firescul: a strâns ceva ani la bord.

Când am început să scriu pe blog, nu prea vroiam ca multă lume să știe de el pentru că nu eram stăpână pe mine și pe ce postam aici. Inițial, vroiam să fie un blog în limba engleză și mă gândeam că nimeni nu se va prinde că sunt eu cea care postează. Mare prostie, pentru că oricum lumea mă știa fană Sailor Moon, lunatică și ca Miss Brightside, deci “secretul” meu era dat în vileag numai de numele blogului. Articolele mele de la început nu erau prea ample, ba aveam zile în care doar postam un filmuleț interesant de pe youtube. Alteori postam desene de-ale mele. Totuși ideea de blog nu era suficient de bine conturată pentru mine. La un moment dat, l-am făcut public. A fost ok pentru că lumea tot nu îl citea, dar nici eu nu prea postam.

Oana lansase o leapșă prin care să vorbim despre prietenele noastre și de ce le iubim. Fusese pentru prima dată când scriam în română și am primit feedback pozitiv. Țin minte că după ce am scris acea postare, am primit cele mai multe vizualizări, 92. Pentru mine era foarte mult pe vremea aia, în iunie 2009. După aceea, am continuat să scriu atât în engleză, cât și în română. Mă atașasem de lumea virtuală unde puteam vorbi fără să fiu întreruptă. Pentru mine conta treaba asta, deoarece oamenii au darul enervant de a mă întrerupe când povestesc ceva. Așadar, un blog mi-a venit mânușă! Știu, sunt o tristă din cauza asta, dar mai bine o tristă cu blog decât o tristă fără niciun refugiu!

În iulie 2009 am început să-mi încerc norocul la diverse concursuri care au avut loc în blogosferă. Unul din ele presupunea să vorbim despre desenul copilăriei noastre. Nu am câștigat concursul, dar am primit feedback pozitiv în urma publicării articolului despre Sailor Moon. Eroina mea a devenit lait-motivul blogului, într-un fel sau altul. Credeam că majoritatea articolelor publicate vor avea legătură cu Sailor Moon. Într-adevăr, multe au avut, dar majoritatea au fost frustrări post-adolescentine, desene, poze cu pisoi, recenzii de videoclipuri sau emisiuni tv preferate. Până la urmă, blogul nu a avut o temă anume. Era blogul meu unde eu scriam despre tot ce mă tăia capul. Un alt concurs la care am participat cu mare succes a fost “Artistul meu preferat”, organizat de hotcity.ro. Am scris un articol despre geniala Kelly Clarkson, articol care mi-a adus ca premiu cartea “Michael Jackson – Legend, Hero, Icon. A Tribute to the King of Pop”. Mulțumesc, HotCity!

Cine mă cunoaște de când vârsta mea începea cu cifra 1 știe că am un tic verbal când ceva mă enervează sau pur și simplu nu iese cum vreau eu. Acel tic e cuvântul “căcat”, care s-a regăsit și în tagurile din dreapta. Unele lucruri par să nu se schimbe niciodată; nici când se presupune că te maturizezi. Alte subiecte pe care ador să le abordez sunt ce prostii mai fac vedetele din afară sau din țară. Astfel, pasiunea mea pentru jurnalismul de entertainment s-a accentuat și mai mult și sper să am ocazia să îmi văd articolele în reviste de profil. Nu îmi place să scriu neapărat de rău de oameni. Sunt și unele ființe pe care le admir pentru ceea ce fac și acele persoane merită locul lor special în rubrica “Web Inspiration”. Acolo redactez articole în engleză despre oamenii de pe youtube, de regulă, care fac carieră din pasiunea lor. Într-o zi vreau să ajung și eu ca acești oameni. Nu îi numesc degeaba inspirații!

Blogul m-a ajutat să mă exprim mult mai ușor prin scris, mai ceva ca un jurnal. Deși nu împărtășesc idei/probleme/situații foarte intime, blogul e net superior jurnalului, cel puțin din perspectiva mea. Sună ciudat, dar simt că aici pot colora cum vreau situațiile și povestirile.

Cred că e suficientă retrospectivă după doi ani. Pentru alte detalii, citiți și restul articolelor!:) Vreau să le mulțumesc celor care mă citesc. Îmi dați senzația că nu vorbesc singură și că alocați câteva minute să lecturați gândurile mele transpuse aici. Mi-ar plăcea ca lumea să comenteze mai des. Un pic de feedback nu strică niciodată!

În concluzie…La mulți ani, blogule! Să-mi trăiești și să dea domnu să nu mă părăsească inspirația, că tare îmi place să scriu aici!:)