Cel mai greu lucru din lume

A trecut o săptămână de când am aflat cea mai tristă veste de până acum: decesul bunicii mele. Nu m-am refăcut și nu știu dacă mă voi reface vreodată complet, pentru că ea a fost una din cele mai importante persoane din viața mea. Nu numai că mi-a fost bunică, dar mi-a fost și mamă și învățătoare. N-ai cum să uiți o astfel de persoană…

Mă doare să știu că nu o voi mai auzi niciodată. M-am obișnuit să-i aud vocea timp de 23 de ani și să-mi fie luată de lângă mine e pur și simplu necinstit! Patru ani s-a luptat cu o boală destul de urâtă – poliartrită reumatoidă. Cauza morții mi-e neclară și acum…fie a fost un medicament care îi făcea mai mult rău decât bine, fie deshidratarea excesivă…nu știu sigur ce a fost, dar sunt convinsă că mai putea trăi! 74 de ani nu e o vârstă înaintată! Deși mi-e greu să recunosc asta, nu am cum s-o mai aduc înapoi, deși nu știu de ce o parte din mine speră că o voi revedea și auzi într-o bună zi.

Legătura noastră a fost mereu una deosebită. Bunica mea m-a iubit enorm, iar sentimentul a fost unul reciproc. Ea m-a învățat să merg, să scriu și să citesc. Mereu a vrut să am parte de cea mai bună educație. În cei trei ani de facultate ea și bunicul meu s-au asigurat să nu-mi lipsească nimic și să termin studiile cu bine! Sper că nu i-am dezamăgit… Mamaie mereu avea ambiția de a mă vedea în diferite etape ale vieții: la liceu, la 18 ani, la facultate, licențiată, cu loc de muncă stabil și…de aici înainte nu a mai apucat să se mai bucure și regret enorm asta, în special că i-am spus acum ceva vreme să nu se supere pe mine, dar va mai dura ceva până mă căsătoresc și voi avea copii. Ea, săraca, nu s-a supărat…

Am crezut că la înmormântare nu voi rezista, că voi leșina… Inițial nici nu vroiam să o văd moartă, dar am prins curaj. De atunci nu am mai putut să plec de lângă ea. Am vrut să petrec fiecare clipă rămasă alături de ea. Am plâns atunci cum n-am mai plâns toată viața mea. Îmi pierdusem mentorul, învățătorul, sufletul cel mai drag din familie! Nu există cuvinte să exprime dragostea și respectul meu față de ea… să văd că nu mai are suflare mă făcea și pe mine să vreau să mor! Cum? De ce? De ce ea? A fost un om bun… a avut cea mai nobilă profesie: a fost învățătoare. Nu numai în școală, dar și în viață. A fost mereu foarte înțeleaptă, bună și împăciuitoare…merita mult mai mult de la viață în materie de timp!

Cuvintele mele de rămas bun după ce i-am pupat fruntea au fost “Ce mă fac eu fără tine?”…întrebarea încă persistă. Ce mă fac eu fără ea? Era singura bunică pe care am cunoscut-o, dar a făcut cât zece! Cuvintele mele de laudă pentru ea nu se vor termina niciodată. Mereu voi fi mândră că am avut-o bunică. Sper că nu am supărat-o prea des…și dacă am făcut asta, îmi pare sincer rău…

Acum îmi sun zilnic bunicul…a rămas singur și vreau să simt că îl aud suficient de des. Îmi pare atât de rău pentru el. Nu vreau să-mi închipui sentimentul de a-ți pierde sufletul pereche după 53 de ani de căsătorie. Mereu le-am admirat relația. Atât de mult încât am vrut să arăt și altor oameni admirația mea. Anul trecut, la facultate, profesorul de fotojurnalism ne-a dat tema “Persoane din viața mea pe care le admir”…bunicii mei au fost prima mea opțiune. Au fost și vor fi mereu. Am pus foarte mult suflet în acea temă și am fost foarte onorată să îi am pe ei ca subiecții studiului meu. Mereu voi fi mândră de acel proiect.

Singurul lucru care mă liniștește e că știu că biata mamaie nu se mai chinuie. Dar pe de altă parte, nu-mi pot închipui viața fără s-o mai văd sau s-o mai aud. Bunica mea era ca un idol care trebuia să fie nemuritoare! De ce a trebuit boala să stea în calea speranței mele? De ce nu am fost lângă ea mai mult? De ce mi-a fost luată atât de repede?

Nu am 23 de ani…mă simt ca și cum aș avea 5 și nu pricep care-i treaba cu viața asta. Nu cred în rai și nici în iad. Nu pot decât să-mi închipui cum se odihnește ea într-o groapă…mai mult de atât nu-mi pot imagina. Cred, în schimb că sufletul ei e încă viu și nemuritor…pentru că a fost prea bun! Prea bun să dispară de tot!

Sper să fie mândră de mine…sper că voi fi cândva un dascăl cel puțin la fel de bun ca ea, pentru că e un exemplu demn de urmat!

Odihnește-te în pace, mamaie! Te voi iubi mereu!

Iordana Andrei 1937-2011

 

6 thoughts on “Cel mai greu lucru din lume

  1. Cati says:

    Nu am mai intrat de mult timp pe blogul tău, dar chiar nu pot să fiu nepăsătoare cu privire la acest post…Dumnezeu să o odihnească în pace. Multă sănătate îţi urez şi spor în ceea ce faci. Mi-e dor de tine!

  2. Ioan Cristina says:

    Buza ziua,
    In primul rand condoleante si multe pareri de rau pentru bunica.
    Imi permit sa va contactez in ideea ca sunteti Miss pe care fetitza mea Astrid a avut-o anul trecut la FollowMe. Daca nu sunteti aceeasi persoana imi cer scuze ca v-am deranjat. daca am nimerit si sunteti ‘cea mai draga Miss al lui Astrid” de pana acum va rog din suflet sa-mi trimiteti un contact de-al dvs pe adresa: cristina.ioan@yahoo.com

    Toate cele bune!

  3. Ana Maria says:

    Condoleante..imi pare rau ca a trebuit sa treci prin asta..si tataie a murit pe 26 iulie…inteleg prin ce treci…o coincidenta trista este ca si tataie a murit la aceeasi varsta..ai grija de tine si sper sa ne vedem curand..

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s