Să-mi pară rău că am o părere? În niciun caz!

De când mult mai multă lume cunoscută (mie) îmi citește blogul, am început să primesc mai multe reproșuri decât încurajări. Sunt conștientă că nu pot mulțumi pe toată lumea, dar asta nu înseamnă că va trebui să scriu la comandă despre floricele pe câmpii și cât de frumoasă e România. Comunismul a murit, dar unii oameni încă se simt deranjați de mesaje ceva mai nonconformiste (da, ăsta era cuvântul! 10 minute am stat să mă gândesc la el). Nu pot spune că blogul meu e echivalent unui jurnal super intim.

După mine, blogul e cel mai ecologic, util și la îndemână loc unde pot însemna evenimente, gânduri sau idei importante (pentru mine) fără să adaug un penibil “Dragă jurnalule, azi mă simt de căcat pentru că am căzut în cap…”. Sunt multe lucruri pe care NU le împărtășesc pe blog, pentru că  nu e aici locul lor. Pentru asta există relațiile interpersonale, comunicarea cu o ființă care are empatie…din astea.

Oamenii au continuat să judece, chiar dacă avem pretenția să ne numim democrați. Bătrânii noștri sunt oameni chinuiți, înțeleg și accept asta, dar din partea lor vin cele mai răutăcioase remarce (mersi, Dyna!). După părerea mea, bătrânii sunt cei mai buni editorialiști. Ei le-ar da câteva lecții bune jurnaliștilor care lucrează de ani buni în redacții. Dacă vrei un strop de culoare în editorialul tău, cere părerea unui bătrân supărat pe viață. Nu am vrut să fiu răutăcioasă, ci doar realistă. Unii bătrâni sunt chiar simpatici, dar îi văd rar și nu vorbesc mult cu ei. Cred că a fost mult mai sănătos așa.

Normal că nu mă simt bine când aud reproșuri, mai ales cele referitoare la ceea ce scriu. Comentariile negative mă deranjează, că doar nu-s de piatră. Încerc să nu le pun atât de tare la suflet, dar nu pot să le ignor. E enervant când cineva presupune că a scrie pe blog e egal cu a te expune. Nu prea o pot numi expunere. Aici nu am cele mai profunde gânduri și sentimente și nici poze indecente (cum au unii pe rețele sociale gen hi5, facebook, myspace). Cineva a sugerat că ăsta e un jurnal. Nu chiar! Cum am mai spus, e un loc unde îmi spun părerea despre diverse chestii. Deja devine obositor că trebuie să mă repet.

Exercițiu de imaginație: cum ar fi dacă mi-aș șterge blogul? I-ar păsa cuiva? Poate doar mie, pentru că e ceva ce mi-a aparținut cândva. Sunt prea lașă să încerc, deși la nervi, am avut tentativa asta. Bine că s-a găsit cineva să mă oprească.

Am bătut câmpii de câteva sute de cuvinte când tot ce vroiam să transmit era ceea ce am scris în titlu. Nu îmi pare rău că am o opinie, dar regret când văd unele reacții foarte dure la ceea ce scriu. Dragi oameni care nu înțeleg, ăsta nu e un jurnal. E doar un blog unde administratorul său (în cazul de față, eu) dezbate diverse teme și idei. Nu e un jurnal intim. E o diferență.

Știu că am bătut câmpii, dar simțeam nevoia de a scrie.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s