Când eram mică, voiam să fiu reporter…

22 de ani și într-o continuă îmbătrânire. Asta-s eu. Când eram mică, aveam impresia că pe la vârsta asta o să realizez ceva. Un lucru dubios peste care am trecut e că pe la 10 ani credeam că la 20 o să mor. Evident, treaba asta nu s-a întâmplat, dar mă intrigă de ce mintea mea de copil presimțea asemenea tragedii. În ciuda gândurilor gri, aveam și ambiții. Vroiam să fiu prima persoană care ajunge pe Pluto și nu-mi păsa că dura 16 ani să fac asta. Pe vremea aia nici nu trăisem 16 și aveam de gând să îi petrec pe un drum în spațiu. Pe vremea aia nu era așa greu să nu gândești. Acum chestia asta mi se pare imposibilă. Uneori am impresia că gândesc prea mult.

Spre exemplu, dacă mi se întâmplă un lucru bun, imediat încerc să găsesc aspectele care vor transforma acel lucru în ceva negativ. Treaba asta a devenit un reflex. Fie că reacționez așa din instinct, fie că se găsește cineva să mă descurajeze (și mereu se găsește!) tot voi privi cu o mare doză de scepticism acel lucru bun. Ori mă înconjor de oameni care au permanent ceva cu mine și nu vor să mă vadă fericită (m-am născut pe lângă unii din ei, deci nu am cum să scap  așa ușor), ori am prins virusul pesimismului în perioada pubertății și nu am scăpat de el nici acum.

Mulți oameni (ca să nu mai zic “copii”) de vârsta mea fie sunt căsătoriți, fie cu cariere. Eu n-am niciuna din astea două. Eu n-am nici măcar un job, care e anterior carierei. Credeam că pe la 22 de ani o să am casa mea și un loc de muncă ce îmi va aduce satisfacții. Partea tristă e că încă locuiesc cu părinții care mă pisează la cap să fac ceva cu viața mea. Amuzant e că tot ei nu-mi oferă libertatea necesară să aleg ceea ce vreau să fac. Se cam bat cap în cap conceptele astea. Ei s-au săturat de mine, eu m-am săturat de ei, dar tot nu mă lasă să îmi croiesc eu drumul.

M-am întors în Râmnicu Vâlcea, unul din cele mai plictisitoare locuri de pe planetă, după trei ani de facultate în București. Ăsta nu e vis. E cel mai urât coșmar pe care l-am putut avea vreodată! Nu exagerez, pentru că am îndrăznit să visez că voi rămâne în București pentru a putea pleca, ulterior, într-o altă țară. Faptul că am regresat mă face să numesc venirea mea înapoi în Vâlcea, un coșmar. Evident, se va găsi cineva să îmi spune “Va fi bine!”, dar al naibii dacă se găsește vreodată cineva să-mi întindă mâna și să îmi oferă acel bine pe care-l promite. Persoanele care au tupeul să promită că va fi bine sunt niște ipocriți care vor să scape de tine. Prefer un “Îmi pare rău că viața ta e de căcat!” sincer decât un “Va fi bine!” clișeistic.

Întrebarea clasică în grădiniță și școala generală era “Ce vrei să te faci când o să fii mare?”. Cei din jurul meu răspundeau răspunsurile bășite: doctor, avocat sau astronaut. Recunosc că la un moment dat mă bătea și pe mine gândul să fiu astronaut, dar răspunsul meu la întrebare era “reporter”. Modelul meu de pe atunci era Peggy Brandt din “The Mask”. Ceea ce făcea ea părea similar cu stilul de viață pe care mi l-aș fi dorit și eu. Asta era gândirea mea în grădiniță și în școala generală. În liceu aveam alte probleme, cum ar fi să trec la matematică și fizică. În ultimul an am decis să-mi încerc norocul la jurnalism, dacă tot a fost ăsta visul copilăriei mele. Acum, îmi caut job în jurnalism ca să pot să fac cariera mult visată!

Am un vis pe cale de împlinire. Totul depinde de o anume zi! Să fie cu noroc!

3 thoughts on “Când eram mică, voiam să fiu reporter…

  1. adimihai says:

    Nu cred că am ajuns cu cititul până la ISMM part 2 (shame on me ) dar îmi aduc aminte şi acum limpede precum apa de izvor, cu tot cu căprioarele ale căror capete sunt suav aplecate, gata de fotografiat, cuvintele decanului de la primul curs ISMM:

    “Dacă vreţi să fiţi intelectuali, duce-ţi-vă vizavi ! (n.r. la litere). Aici, în schimb, veţi face bani !”

    Dar să nu fim prea duri cu Soţii Coman, nu puţeau(greşeală de tastare) ei prevede criza economică mondială… doar, poate, pe cea românescă a bunului simţ. Pardon, parol.

    Dar au fost şi părţi bune:
    – am scutit un abonament la sală datorită celor trei sedii, a liftului adolescentin de la Leu şi a scărilor de la Chimie care mă faceu să am simt ca Alice în Ţara Minunilor în momentul când trece ea în lumea fermecată

    – am învăţat tehnici de construire a suspansului într-o poveste datorită eonilor dintre un examen şi aflarea rezultatului

    – am înţeles scopul şi modul de funcţionare a legilor nevăzute ale Universului cât şi rolul omului pe pământ în timpul vizitelor la secretariat

    – am descoperit minunata lume a gastritei, dar şi alte arte şi smaralde, pe care le păstrez şi acum, cu sfinţenie şi sfială în sufletul meu mic şi necopt de semi-jurnalist, semi-publicitar şi semi-relaţionist.

    Ştiu, sunt un trist ! Tocmai asta mă amuză :))

  2. adimihai says:

    Şi cum, n-ai fost ? Am înţeles că Pluto e chiar fain în perioada asta a anului 😀

    Eu când eram mic vroiam să fiu Superman…dar pe parcurs am devenit Clark Kent :)) ( în sensul că acum port ochelari)

    Şi nu pot să cred că ai terminat FJSC şi nu ai un job ! Nu ştiai că ei au o rată a şomajului de 0,0 % ? :p

    • Anca says:

      Da, Pluto e mereu cald și primitor. Când eram mică vroiam să fiu Sailor Moon, dar am sunt doar Usagi Tsukino cu ochelari.
      Și da, afacerea cu FJSC-ul a fost un eșec. Vrăjeala decanului s-a spulberat și foștii studenți nu au loc de muncă! Chiar, treaba aia cu “nu există jurnaliști șomeri” se găsește și în ISMM part 2!

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s