“Dacă ești cuminte și curată, te las să folosești baia mea”

Cam așa suna o super ofertă de-a unei potențiale gazde din București. Slavă Domnului că nu am decis să stau acolo! Ideea e că sunt genul de om căre are mereu câte ceva de comentat la adresa persoanei la care stă. Și pe bună dreptate! În anul întâi am avut probleme, în anul doi probleme duble, iar în anul trei parcă lucrurile s-au mai așezat.

A nu avea propria ta casă în București e un coșmar. Dacă mai adaugi și faptul că nu aș sta în cămin cu încă 1, 2, 3 sau 5 persoane nici în ruptul capușui…ajungi la situația mea!

Bună! Eu sunt Anca și mă mut des!

Zici că sunt la “Clandestini Anonimi”!:)) Acum serios vorbind, de când am venit în București se pare că nu reușesc să mă acomodez ca lumea într-un loc, că deja mă gândesc la mutare. Motivul cel mai des invocat e că nu mai suport persoana sau persoanele din casă. Dau fie de pizde care nu știu să comunice prin viu grai și îți lasă bilețele agramate, fie de babe necăsătorite sau divorțate de prea multe ori, cu prea mulți căței sau prea multe fixații religioase. Niciodată nu am fost pe deplin mulțumită și astfel a fost nevoie să-mi schimb domiciliul oricum temporar. Acum cred că îmi explic de ce nu am putut să-mi fac viză de flotant! Buletinul meu ar fi fost plin de abțibilduri. Câte unul pe semestru…

Anul I: Nu știam ce e ăla București și cât de mari jigodii pot fi unii oameni. Am mers cu capul înainte și cu ochelari de cal într-un apartament de două camere din cartierul Titan. Zonă drăguță cu mult verde, dar nu perfectă. O fostă colegă de liceu mi-a oferit o cameră (evident, contra cost) alături de ea și soră-sa. Eu am zis “Bine” că cică ne înțelegeam bine și bănuiam că va fi amuzant să locuim sub același acoperiș. Proastă idee! De atunci mi-am jurat că nu mai fac supoziții cretine de genul ăsta! Convețuirea s-a dovedit a fi un adevărat coșmar. Singurul avantaj era faptul că aveam camera mea pe care nu o împărțeam cu nimeni și că puteam să aduc pe cine vreau în vizită. Dar în rest, îmi mâncau zilele. Erau obsedate de curățenie și ordine și…hai să fim serioși! Eu nu am niciun fel de calificare profesională în domeniul ăsta! Sunt ordonată, dar când am eu nevoie și chef. În rest, mă descurc și-n dezordine. E haosul meu, nu al lor! Tipele astea două erau două “realiste”(medicină și politehnică) cu bățu-n cur care au avut norocul de propriul lor apartament. Dacă e să număr de câte ori am auzit textul “Anca, asta e casa noastră și…” aș înnebuni! Da, e casa voastră, dar nu mă țineți pe gratis! Nu știu de ce uitau treaba asta de fiecare dată când nu le convenea ceva. În obsesia lor de a fi totul curat ca lacrima, îmi lăsau bilețele care lăsau de dorit din punct de vedere gramatical. Chiar și acum îmi aduc aminte perle de genul “ciuvetă” sau abuzul de semnul exclamării…Doamne, ce bine că m-am mutat de acolo! Povestea e lungă. Ideea e că alea două au nevoie de mai puțin puf și mai multă bătaie. Bine, una din ele și-a primit-o odată, când a dat audiție pentru noul film “Karate Kid 17”. A ratat rolul, dar a primit bătaia! Ailaltă bocește că nu-i mai place medicina. Soartă tristă, dar măcar au propriul apartament. Evident că nu mai vorbim! N-am pierdut nimic.

Anul al II-lea: Nici nu știu de unde să încep…anul al doilea de facultate s-a soldat cu două gazde inegal de nenorocite, dar echivalente în setea de bani. Ambele erau babe. Prima era o religioasă fanatică pe care nu am putut niciodată să o înțeleg. Nu aveam voie să facem nimic sâmbăta. Nu puteam spăla sau încălzi mâncare la aragaz de vineri seara până sâmbătă seara. Un obicei pe care nu l-am putut înțelege niciodată. Fără supărare, dar asta nu te face un sfânt! Te face nesuferită prin reguli stupide. Dar, mă rog, asta era viziunea ei! Cel mai trist lucru la gazda asta era zona unde stătea. Nici măcar nu era București. Era în Roșu, comuna Chiajna, într-o casă unde întreruperile de curent erau ceva frecvent și obișnuit. Nici nu  trebuia să mă supăr dacă mi s-ar fi ars laptopul sau încărcătorul telefonului. Trist era că făceam în jur de o ora jumate-două până la facultate. Destul de mult, având în vedere că până în Vâlcea fac 3 ore. Și da, nu era asfaltat! Cine vrea o experiență noroioasă și cu lătrat de câini turbați pe fundal, să închirieze o cameră în Roșu!

A doua casă în care am stat în anul doi a fost o găselniță de pe anunțul.ro. O cameră în vilă în Floreasca. Suna tentant și orice altceva era mai bun decât Chiajna și noroaie. Floreasca măcar era București! Pe strada Mozart era o tanti aparent drăguță care oferea o cameră acceptabilă. Cum nimic nu e perfect, dezavantajele s-au văzut în timp: mirosul a trei câini și a două pisici și-a spus cuvântul! Odorizantul de cameră nu mai era suficient. Baba nu vedea asta și tot stătea cu animalele în casă. Chiar cu ea în cameră. Cucoana avea 60 de ani și cică “din familie de aristrocați” care stătea de 38 de ani în chirie. Nici să mă omori nu aș sta atâția ani în chirie! Mai bine mă întorc de unde am venit. Domnișoara ( nu a fost măritată niciodată) avea un obicei grotesc: să bată cu unghia în geam ca să ceară bani împrumut pentru taxiuri, că nu se cade ca o doamnă ca ea să folosească mijloacele de transport în comun. Dacă îi ziceam că nu avem, tot ea se supăra! Bravo, tanti! Bine că la vârsta ta ceri studenților bani de taxiu! Nu mi-aș dori să fiu în locul ei vreodată. Am plecat de acolo pentru că nu mai suportam cheltuielile pe care le pretindea “vila de cartier de fițe”, cică. Și nici nu puteam să plătim pe vară. Încă o dementă pe care am avut ghinionul să o cunosc!

Anul al III-lea: Am primit o super ofertă de la nu știu ce rudă pentru a sta în Dorobanți pe o sumă mică. Numai bine, dar când să vin să văd casa, baba se trezește că e bătrână și că dă să moară, deci nu mai poate închiria. După multe “căca-m-aș pe ea de nesimțită!” a trebuit să apelez din nou la anunțul.ro. Aici am dat de o profesoară de matematică ce închiria o cămăruță pe lângă Facultatea de Medicină. Luând în considerare zona, am zis să văd acea cămăruță. Poate-poate era locuibilă. Ajung în fața unei ditamai case. Vine cucoana să mă întâmpine. Mă invită să iau loc pe un scaun. Când să mă așez pe un scaun țipă la mine “Nu pe ăla!!!”. Deja am început să o urăsc, dar dacă îmi place camera, pot s-o dau dracului. Începe să mă întrebe la ce sunt studentă și apoi îmi zice de ea și viața ei. De aș fi avut curajul să îi zic că nu mă interesează… “Hai să vezi camera! Nu știu dacă îți va plăcea.”. După ce m-am ridicat de pe scaun văd o ușă deschisă și întreb dacă aia va fi camera mea. Zâmbește ironic și-mi spune că nu. Ajungem la potențiala mea cameră. Nici ușa nu se deschidea până la capăt. Cum avea pretenția să poată intra un om acolo și mai ales, cum să își ducă bagajele în camera aia? Îmi zice că ea a trăit și a învățat în camera aia, așa că ar fi perfectă pentru mine ca studentă modestă ce sunt…Mda, cum să nu! Ca orice gazdă nesuferită care se respectă, a început să înșire lista cu pretenții de la mine. Una din ele mi s-a părut atât de ridicolă, încât am presupus că glumește. Eu aveam o baie de serviciu fără cadă. Ca să fac baie, trebuia să mă duc tocmai la etaj, la baia ei. Ea zisese că i-a plăcut de mine. Mi-a zis: “Dacă ești cuminte și curată, te las să folosești baia mea!”. Nu are niciun pic de logică! Ca să fiu curată, trebuie să fac baie. Iar tu vrei să fiu curată înainte să fac baie? Păi fac baie tocmai pentru că sunt murdară! N-am înțeles nici faza cu “Dacă ești cuminte…”. Cine dracului se credea? Maică-mea? Bunică-mea? Nici ele nu-mi mai zic asta! Mă tot uitam la ceas așteptând să plec cât mai repede. I-am zis că mă grăbesc la examen și că o anunț dacă accept camera. Cum am ieșit pe ușă, i-am șters numărul din agendă. Nici nu mi-a zis cum o cheamă, deci nu a mai fost nevoie să-mi încarc memoria cu astfel de informații!

Momentan stau la o gazdă găsită tot pe anunțul.ro. E cât de cât ok. Nu e perfectă, dar măcar nu e atât de absurdă ca restul.

După atâtea mutări îmi pun întrebarea “Din cauza cui nu ne-am înțeles?”. Probabil că am și eu defectele mele și oamenii nu mă pot suporta, dar chiar să fiu la a patra gazdă în 2 ani jumate? E normal? E aiurea?

Nu am de gând să mă mut prea curând, dar nu spun niciodată “niciodată”. Cine știe când o apucă și pe asta piticii de pe creier?

Până la următoarea mutare și până voi avea propria mea casă, simt că ar fi trebuit să posed și să port semestrial insigna asta:

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s