About neigbours and why NO is still my favourite word ever!

Ding-dong!

“Bună, Ancuța! Mami e acasă?”

Cam așa începe. Nu are ce face acasă și vine la noi. Ca să nu aibă ce face nici aici. Eu o expediez sau poate nici nu-i răspund la ușă. Depinde dacă tocmai m-a trezit la ora 8 într-o zi de vacanță sau dacă m-a întrerupt dintr-un episod din Friends.

E vorba de vecina de la 4. O femeie care nu face absolut nimic cu viața ei și nici nu-i pasă. Drept dovadă: are curu’ cât o putină de varză și pute mai rău ca o ghenă de care nu s-ar atinge nici aurolacii. Are vreo 50 de ani și realizez că îi are degeaba. Nu se simte când nu e dorită undeva și nu pleacă chiar dacă bați apropouri mai mult decât evidente. O știu de când eram mică. Vine de când lumea pe la noi. Părinții mei se aveau bine cu ea și cu bărbatu-so, dar acum lucrurile nu mai stau așa. Oamenii ăștia au crezut că nu mai e cool să folosești apa și săpunul și au decis să economisească. Implicit, sunt abstinenți. De la igienă, evident. La alte capitole nu mă bag.

Pe vremea când avea ce face cu viața ei, vindea bilete la Loto. O solicita jobul ăsta, deci nu prea stătea pe la noi. Ce vremuri bune! Între timp s-a pensionat, a fost internată și la nebuni pentru nu știu ce chestie. Nu vreau să știu. E mai sănătos așa.

Am fost și pe la ea. Mi-a picat fața când am mirosit și apoi când am vâzut mizeria din apartamentul lor. Perdelele nu mai erau albe de mult. Gri ca mutra de offline de la messenger. Covorul începea să prindă mâzgă și părea lipit de podea. Un peisaj divin. M-a marcat de mult. Poate asta m-a motivat, într-un fel, să îmi fac constant curat unde locuiesc. Singura chestie drăguță din apartamentul ăla e pisica. Dacă nu era pisica lor, nu erau nici motanii nostri, în ideea că mâța lor e bunica sau străbunica lui Țuțu și Goguleț. Măcar aici a mai câștigat puncte.

Să ne imaginăm o zi obișnuită de la apartamentul 7, etajul 3.

Ding-dong

Mama: Deschide.

Eu: Dar dacă-i Sanda? Nu am chef de ea.

Mama: Hai, măi, deschide-i!

(Deschid ușa=bad idea!)

Sanda: Bună, Ancuțica! Mami e acasă?

Eu: Sărumâna! Da, e la calculator.

Mama: Bonjur! Ia loc aici!

Sanda: Ce mai faci, Madi?

Mama: Păi, uite, niște treabă.

În timpul ăsta, mama se mai uită și la TV.

Nimeni nu scoate un sunet timp de 15-20 de minute.

Sanda: Și tu ce mai faci, Madi?

Mama: Mhm…P-aci! Cum pot și eu…

Sanda: Deh, ce să faci?

Mintea mea: Eventual să pleci tu acasă?

Mama: Ancuța!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!

Eu: Da!!!!!!!!!!!!!

Mama: Pune de o cafea pentru tanti Sanda!

Sanda: Vai, nu te deranja!

Eu: OK!

Mama: Hai, măi, pune de o cafeluță. Hai că beau și eu cu tine! Vezi să pui două cu vârf de cafea și una rasă de zahăr.

Mă resemnez și pun de cafea.

Mama joacă Solitaire și Sanda se uită tâmp.

Le aduc cafeaua.

Sanda: Mulțumesc! Vai, dar ce mare te-ai făcut, Ancuța!

Mintea mea: Aha, și tu! Dar pe orizontală!

Între timp vine tata cu 1000 de draci de la serviciu. Se enervează că o vede pe vecină pe la noi și îl deranjează mirosul ei. Mama e încă politicoasă. Tata pufăie. Mama se uită urât la el. Tata se duce în dormitor. Deschide ușa și mă cheamă.

Tata: Ce dracu’ caută asta aici?

Eu: Nu are ce face acasă.

Tata pufăie, înjură etc etc.

Sanda: Vai, ce curat e la tine! Eu n-am făcut nimic!

Mama: A…

Sanda: Vai, dar tu ai făcut și de mâncare să aibă Aurel și copiii.

Mama: Eh, și noi pe acolo…

Sanda: Eu nu am făcut nimic.

Mama: Eh.

A se observa cum mama începe să vorbească monosilabic. Discuția nu mai are sens. Dar Sanda mai rămâne. Pentru că nu are ce face acasă.

Ding-dong!

Soneria. Iar.

Mama: Răspunde, Ancuța!

Mintea mea: Căcat!

Costică: Mami e acasă?

Eu: Mda.

Mama: Ohoho! Ce faci, vecine?

Costică: Uite-o și pe nevastă-mea!

Sanda: Venii și eu pe la Madi să mai schimb domiciliul.

Mama:  Dar bine făcuși!

Mintea mea: Făcuși un căcat!

Mai trec vreo 1-2 ore mega boring. Casa începe să pută din cauza vecinilor. Ai mei zic să mănânce. Costică se pune la masă și așteaptă păhărelul cu țuică. Mai povestește câte ceva de prietenul lui, Mitică…Asta mai durează vreo jumătate de oră.

Mintea mea: My social life is over!

Ai mei îmi spun să pun masa. Vecinii se simt și pleacă.

Mama: Of! Credeam că nu o să mai plece!

Morala: Mama mea e ipocrită! Nu ești obligat să le deschizi ușa oamenilor pe care nu-i ai la suflet, fie ei și vecini. Mama mai are de învățat.

Când mă gândesc că poimâine plec acasă și va fi inevitabil să-i văd pe Costică și Sanda…brusc, viața mea suge!

Am zis cândva că NU e cuvântul meu preferat. Dacă răspundeam la “Mami e acasă?” cu NU, aveam liniște, mâncam mai repede, nu mai trebuia extra-aerisire, aveam mai mult timp pentru quality family time…și poate mă jucam cu pisicii.

Iata de ce NU e mai sfânt decât Amin în mintea mea…