Long time no bloggin’…teacher and proud of it! May 22, 2011
Posted by Anca in Passions.Tags: carieră, future, job, proud, school, teacher
add a comment
Wow! Am stat eu atâta fară să-mi exprim frustrarea legata de ceva anume? Ce s-o fi întâmplat cu mine? Am intrat azi să văd cât de mare fail e blogul meu la vizualizări și am fost șocată să văd că articolele mele în engleză încă au mare căutare. Mă bucur, ce să zic? De când n-am mai intrat pe wordpress, s-a schimbat și layout-ul!
Ce n-aș da să mai scriu articole gândite, șlefuite și super-documentate… păcat că nu am timp. Singurele chestii pe care le pot dezbate sunt condiționalele de tip 2 și 3 și explicarea diferenței dintre ele. Da, sunt maniacă cu gramatica limbii engleze și nu accept ca cei pe care îi învăț EU să nu le știe. Am descoperit cât de mult îmi iubesc actuala profesie (da, profesie și nu meserie). Eu n-am fost genul de om care să se atașeze de copii. Nu-mi plăceau copiii nici măcar când eram eu copil, dar în 8 luni de când lucrez cu ei, îmi sunt dragi ca și cum ar fi ai mei. Bine, logic că nu toți, mă refer aici la cei care vor ceva de la viață în afară de ”distracțieeeeeeeeeeeee frateeeeeeeeeeeeeee”!
De la început am fost de acord că a fi profesor mă va pregăti pentru rolul de viitor părinte și îmi va perfecționa cunoștințele de limba engleză. Acum realizez că sunt mai mult decât un robot care e programat să te învețe diferența dintre Past Simple și Past Perfect. Sunt un educator cu jumătate de normă. Unii copii chiar au ajuns să spună “Miss, venim și la anul, dar vrem să facem tot cu dvs…” Cum să nu te simți copleșită de astfel de cuvinte? Mi-e foarte drag de ei (de cei mici în mod special).
Ieri s-a oranizat examenul Young Learners of English. A fost copleșitor să știu că din 16 copii înscriși, 9 sunt de la grupele mele. Sunt mândră de ei că au avut suficient curaj să de acest examen. Au între 8 și 11 ani și s-au descurcat onorabil pentru primul examen de genul ăsta. Nu mă așteptam! Aveam încredere în ei, dar și un car de emoții. Abia aștept rezultatele! Păcat că va dura o lună până își primesc diplomele cu punctajul pe ele.
Sinceră să fiu, mă simt schimbată în bine de experiența de a fi profesor. Am căpătat mai multă răbdare, sunt mai “umană”, mă bucur mai mult la o vorbă bună pentru că știu că vine de la un copilaș cu suflet curat. Partea negativă e interacțiunea cu adolescenții. A fi profesor la niște adolescenți cu tupeu e mai greu decât să convingi rechinii să devină vegetarieni. Au mereu ceva ce-i distrage, nu pot fi atenți și nu foarte mulți pricep teoria din prima. Cum să le fi pe plac? Cum să învețe cu drag? Dacă e un profesor care citește asta, sfaturile sunt bine-venite!:)
All in all… îmi era dor de blog. Simt că stilul meu de a scrie se va schimba radical. Da, va fi rar și diferit. Sunt om cu responsabilități care nu are timp să se lege de orice căcat (mereu:D).
“Da’ mai scrie și tu ceva!” February 2, 2011
Posted by Anca in Uncategorized.Tags: 2011, back, beginning, school
1 comment so far
Bine, bine, scriu! N-am mai postat nimic din 2010. Ce-i drept, nu am avut nici suficiente lucruri de care să mă plâng încât să creez o postare pe blog. Anul nou a venit cu bine și cu o mare victorie intelectuală: licența aia nenorocită. Am luat-o cu bine și abia aștept să devin absolvent cu acte-n regulă. Așadar, mi s-a împlinit și rezoluția pe 2011!
Acum e tare ciudat că m-am obișnuit să învăț pentru licență în fiecare zi liberă. E uimitor cât timp liber am de acum. În momentul în care voi ajunge să mă obișnuiesc cu el vor apărea alte obligații și sarcini de efectuat. Bine, treaba asta poate fi evitată prin refuzarea oricărei activități extracuriculare de genul master, cursuri speciale etc.
De când predau, realizez că nu aș mai suporta să mi se predea mie de către cineva. Ar fi ca și cum m-aș auzi pe mine debitând. A nu se înțelege greșit; meseria de profesor e foarte faină și spun asta fără nici cea mai mică urmă de ipocrizie. Să înveți pe cineva niște lucruri care ți-au fost predate și ție cândva e o garanție că persoana dinaintea ta și-a făcut treaba cum se cuvine și că tu ești un urmaș vredic de titlul pe care l-a avut și dascălul tău. Fraza asta avea mai multă logică în mintea mea… Oricum, m-am maturizat mult în ultima jumătate de an. Am renunțat la un drum și am luat-o de la zero pe altul. Îmi place să fiu profă, deși sunt unii copii cărora nu le intră noțiunile în cap nici cu pâlnia! Alea sunt cazurile “speciale” care-ți amintesc de ce ești plătită. Pe de altă parte, sunt copii de care am prins mare drag și de care sunt foarte mândră. Sunt isteți, cu bun simț și în număr mic.
Cred că îmi răspund singură la întrebarea “De ce n-am mai scris până acum, chiar dacă am avut vacanța de iarnă?”. Pentru că blogul meu s-ar fi transformat într-unul de profesoară. Nu zic că ar fi devenit plictisitor, dar structura sa ar fi fost liniară și previzibilă. Oare de ce nu vreau să recunosc că ar fi devenit plictisitor? Mândria și orgoliul bloggerului cu ștate vechi! Asta era!
Ce mai e nou cu mine? Chiar n-am idee. N-am devenit mai optimistă, asta e clar! Poate m-am mai maturizat cu o idee-două și am învățat să mă descurc singură din proprii bani, ceea ce e mare lucru. Îmi aduc aminte de ce spunea tata acum câteva luni: “Să dea Domnu’ să scapi de noi și să fii pe banii tăi!”…Iată că sunt! Facultatea-i gata, jobul e mai mult decât ok, sănătoasă (în limitele normalului) sunt… Ce vreau mai mult pentru moment? Aș vrea să pot dormi mai mult, n-am să mint! Acum vreau acel lucru de care ajunsesem să mă satur astă-vară. Dar de aia-s weekendurile și zilele în care încep la amiază!
Nu vreau să las blogul ăsta să moară, dar sunt suspect de mulțumită de viața mea profesională ca să mă mai bâzâi că n-am de muncă. O să mă bâzâi de alte lucruri cât de curând (adică în următoarele 2 luni sau ceva de genul ăsta) când mă voi sinchisi să scriu ceva. Dar promit că nu-mi voi pierde “my personal touch” pe care-l dau articolelor.
Da, Oana, pe tine te-am citat în titlu!
Un verb dublu tranzitiv December 10, 2010
Posted by Anca in Uncategorized.Tags: back, din astea, me, school, teaching
add a comment
Pentru persoanele care nu știu ce-i ăla un verb dublu tranzitiv, este un verb cu două complemente (sau mai nou, obiecte directe). Cel mai comun verb dublu tranzitiv este “a învăța”. În ultima vreme simt că verbul ăsta e jumătate tranzitiv și jumătate intranzitiv pentru mine.
Pe de o parte, nu mă simt în stare să învăț ceea ce trebuie din diverse motive. Unul dintre ele e că există cel de-al doilea complement fără de care mă pot lipsi lejer: a învăța pe altcineva. Nu mă deranjează profesia de dascăl, dar înțeleg pe zi ce trece câtă răbdare, dăruire și nervi tari ar trebui să ai. Iubesc limba engleză și mă bucură că am ocazia să-i învăț și pe alții, dar sunt momente în care îmi pierd răbdarea. Poate fi pentru că mi-e greu să mă pun în locul copiilor. Nu de alta, dar s-ar putea să-mi placă lumea lor și mă pot obișnui cu ea destul de ușor. Mi-am spus atât timp că trebuie să mă maturizez, așa că ar fi un fel de regres să o dau în mintea copiilor. E un dublu standard.
Spuneam că mi-e greu să mă apuc de învățat. Pot găsi un miliard de scuze și alte lucruri mult mai bune de făcute gen job full time care mă seacă de energie, dar când cineva îți spune “Nu ai nicio scuză să nu iei examenul ăsta”, te cam sperii și te gândești că ai niște obligații față de câteva persoane (inclusiv de tine însăți). E interesant cum vreau să “îmbrac” situația asta ca pe ceva ce nu mi se întâmplă mie și cum vreau să o generalizez. Nu poți mereu să mergi de la particular la general. Reciproca este, însă, valabilă.
Verbul tranzitiv în jurul căruia se învârte “discuția” asta cu mine însămi este “a învăța”. De fapt, dacă stau să mă gândesc mai bine, la mine deja e “a repeta pentru a suta oară, doar că nu se prinde nimic de mine sau asta cred corectorii”. Iar îmi caut scuze…
Am să iau un exemplu de la propriul stil de predare. Dacă învăț un capitol întreg, îmi ofer singură un abțibild, un desen sau o ștampiluță cu cap de pisică. Așa mai trezesc și copilul din mine și nu-mi mai repet că-mi tocesc coatele degeaba.
Eu și încă 344.000.000… May 15, 2010
Posted by Anca in Uncategorized.Tags: family, lol, me, school
2 comments
N-am crezut niciodată că o să ajung în situația de a căuta pe google “what to blog about”. Dar am făcut-o! Ce-i drept, rezultatele nu m-au încântat. Amuzant e că peste 344.000.000 de oameni se află în aceeași situație ca și mine, deci nu mă simt singura neinspirată de pe planetă.
Când scriu pe blog, foarte rar aduc în discuție ce am mai făcut eu în ultima vreme. Nu de alta, dar eu chiar nu fac chestii interesante sau demne de povestit pe blog. Oricât mi-aș spune “ce zi/săptămână/lună de căcat am avut”, niciodată nu mă simt capabilă să transpun chestiile pe care le-am trăit pe blog. Pentru că sunt lucruri banale și repetabile. Îmi place să vorbesc despre chestii mai deosebite, ciudate, nebune sau pur și simplu cretine. În niciun caz să fac un jurnal online de genul “Dragă jurnal, azi a fost o zi tristă. Am ratat primul metrou și am întârziat la filmul X…”. Prea banal și puțin cam patetic.
O chestie tare despre care voiam să vorbesc acum ceva vreme e faptul că unchiul meu îmi citește blogul. Și nu oricum, ci cu voce tare. Evident că îm acest paragraf am să vorbesc “curat”, civilizat și cât se poate de decent pentru că printre cititorii mei se numără neamurile. Faza amuzantă e că și-a ales prost persoanele cărora le-a recitat: bunicii mei. După cum ați observat, eu nu vorbesc neapărat poetic și frumos pe blogul meu. Până și în tag-urile din dreapta apare mare și tare cuvântul “căcat”, deci asta spune suficiente. În perioada Paștelui, în absența mea, unchiul meu s-a găsit să citească pasaje din blogul meu. Pe de o parte, familionul a apreciat “scriitura” articolelor fără prea mult căcat, iar pe de altă parte, s-au simțit cam aiurea când am povestit cum nu-mi place mie la țară sau că nu mi-e așa drag de “mătușica”.
Mă întreb cum de am dat semnale eronate. Lucrurile astea nu sunt noi. Faza nasoală e că m-au cam făcut de rahat în ochii bunicilor și ei acum probabil cred că sunt o idioată care-i beștelește pe blog. Nici vorbă! Întotdeauna încerc să aduc și o tentă de ironie ca să nu se simtă nimeni ofensat. Dar nu-mi fac eu probleme! Nu o să înceteze să-și iubească nepoata judecând după ce scrie ea pe blog. Probabil dacă eram acolo, râdeam cu ei. Dar așa, râd de situație… Bunica mereu mă atenționa să nu mai folosesc cuvântul “căcat”. Pe calea blogului, și-o fi dat seama că tot o să-l folosesc. Ghinion!
Aș mai scrie despre situația asta, dar vine vara și bunicii pleacă la Suceava. Poate unchiul va recita și acolo din blogul meu. Așa că am vorbit cât se poate de frumos. N-am ofensat pe nimeni. Sper, cred, nu știu…
Nu vreau ca lipsa de inspirație să devină un subiect de rutină pe blog. Am idei, dar n-am timp. Vine restanța, vine licența și sunt stresată. Rău! Băi, și unii nesimțiți au vandalizat Facultatea de Jurnalism! Au furat documente de la ID. Cine dracului ar face asta? Pe bune! Unii au licență și voi faceți pe nebunii! Stați dracului acasă!
Am terminat facultatea…și acum ce fac? April 23, 2010
Posted by Anca in Ideas, The world I live in, Uncategorized.Tags: back in time, beginning, childhood, din astea, friends, graduation, Hope, nu, Savetheworld, school
3 comments
În mod normal, ar trebui să mă fac jurnalistă, dar nu e așa de simplu. Îmi aduc aminte că acum 3 ani facultatea reprezenta un tărâm al zeilor, unde ajung numai geniile și de unde ies numai ființele paranormale. Iată că sunt aproape o ființă paranormală. Am terminat facultatea și încă îmi spun că mi se pare. Unde s-au dus 3 ani…nu știu! Ce naiba am făcut în anii ăștia?
Am văzut Bucureștiul, am frecventat (cu sfințenie!) cursurile, mi-am făcut prieteni noi…dar simt că nu a fost suficient! De ce nu mă simt ca atunci când am terminat liceul? Atunci aveam senzația că după liceu mai venea ceva. După facultate vine maturitatea căreia nu-i pot face față încă! Nu mă simt pregătită! Probabil pentru că în acești 3 ani am fost mai preocupată de când și unde mă mut decât de viața de student. Pentru mine, viața de student însemna școală și mutat…și cam atât. Nimic interesant, nimic palpitant.
În liceu mi se părea ceva extraordinar că putem merge în București să vizităm centrele universitare și că putem să vedem ce fac “zeii” ăia de care vorbeam mai sus. Acum, ca un viitor fost zeu, nu simt că viața mea de student a fost cum mă așteptam în liceu. În acești 3 ani am învățat că facultatea e locul unde visele tale se vor frânge și că tot ce ai vrut să faci încă din liceu rămâne în cutiuța de speranțe deșarte, pentru că în viața reală ai muri de foame.
Cârcotașii de vârsta a doua îmi spuneau “Unde, mă? La jurnalism? Vrei să te faci muritor de foame?”. Nu vreau să ajung să le dau dreptate și încă țin cu dinții de ultima fărâmă de speranță. Nu vreau să mă fac muritor de foame, vreau să fiu o jurnalistă nonconformistă. Normal că oamenii care îmi spuneau astfel de chestii erau foști absolvenți de politehnici care își blesteamă zilele că au un loc de muncă plictisitor de ani de zile sau unii care nu au profesat în domeniul studiat.
Și iată cum mă abat de la subiect…Am terminat facultatea și licența îmi bate la ușă! Nu știu dacă sunt speriată sau tristă. Cam puțin din amândouă. Pentru mine, facultatea era o extindere șireată a copilăritului. Am sperat să o mai prelungesc, dar fără noroc. Unii oameni de la mine de la facultate au apelat la înghețarea anului. Habar n-am cum să privesc treaba asta. Să-i aplaud că au vrut să mai tragă de timpul alocat copilăritului sau să-i condamn că au băgat bani în curul facultății de pomană? Treaba lor, până la urmă…
În acești 3 ani am cunoscut niște oameni super tari la FJSC: actuale și foste colege de grupă care mi-au devenit prietene și pe care sper să le numesc prietene și după ce terminăm de tot cu licența. Oana, Corina și Raluca sunt niște fete de nota 10 de care îmi va fi foarte dor… Iată că până la sfârșitul facultății avem toate bloguri și numele vostru apare linkuit.
Nu vreau să mă gândesc la master și job de pe acum. Mă panichez mai târziu pentru ele. Momentan mă panichez pentru licență.
Social media e obositoare ca dracu’! April 20, 2010
Posted by Anca in The world I live in.Tags: Facebook, Movie, nu, prostie, school, social media, twitter
1 comment so far
A nu se înțelege greșit; îmi plac facebook și twitter și îmi place să scriu pe blog. Dar a adăuga lume în neștire doar de dragul de a trece un seminar mi se pare de căcat. Profu’ zice că o să îi mulțumim mai târziu. Dacă nu-ți pot mulțumi acum, nu-ți pot mulțumi nici mai târziu. Poate că-s eu nebună că-mi place să văd ce fac doar oamenii care mă interesează. De ce aș vrea să știu că cineva care nu mă interesează atât de tare și-a făcut macaroane cu brânză? Am impresia că unii oameni nu înțeleg care-i treaba cu Twitter-ul.
Îmi pare nespus de rău că nu am postat acest articol înainte ca altcineva să explice regurile de utilizare a Twitter-ului. Iată ce anume NU trebuie să faci pe Twitter sub nicio formă:
Așa m-a scutit pe mine de pălăvrăgeală multă. Pentru cei care nu înțeleg engleza: îmi pare rău pentru voi că în secolul 21 nu stăpâniți cea mai vorbită limbă din lume. Spun asta cu cea mai mare sinceritate! Revenim la update-urile de pe Twitter. Nimănui nu-i pasă ce ați mâncat la cină sau de câte ori s-a căcat câinele vostru. Haideți să folosim Twitter în scopuri utile!
Facebook poate fi un loc nașpa sau mișto, depinde cum vrei și tu să-l faci. Dacă nu stai toată ziua să joci Farmville sau cine știe ce alt joc inutil și chiar cauți informații și oameni interesanți, atunci Facebook poate fi cul! În schimb, dacă programul tău zilnic implică hrănirea porcilor imaginari, atunci e trist! Nimănui nu-i pasă de ferma, mafia, cafeaua sau căcatul tău de pe Facebook! Am dat și join la un grup de genul ăsta! Mi s-a părut super haios.
Denise, fata care a explicat cum să te porți pe Twitter, are și 10 reguli de conduită și pe Facebook. Sunt perfect de acord cu ea:
M-a amuzat teribil! O urmăresc pe tipa asta pe Twitter și Facebook și chiar se ține de regulile astea. Bravo, Denise!
Ieri am vrut să mă uit la un film/serial sau să scriu pe blog. Nu am avut timp, pentru că a trebuit să adaug oameni la lista de Facebook și Twitter. Nu m-am gândit niciodată că social media îmi va mânca din timpul liber. Sper să merite… Amân de mult să văd Spiderman…
300 de oameni?!
Cum adică mai sunt 5 săptămâni? March 20, 2010
Posted by Anca in The world I live in, Uncategorized.Tags: childhood, din astea, future, Hope, me, panic, Sailor Moon, school
3 comments
Dacă Oana nu trăgea un semnal de alarmă, nu cred că mă agitam în halul ăsta acum. Facultatea se termină și eu am ajuns la concluzia că nu am făcut absolut nimic util în ăștia trei ani. Licența bate la ușă, viitorul îmi spune “Scuze, dar nu mai avem posturi valabile!”, iar mama zice “Lasă masterul, treci la muncă!”. Niciunul din factorii ăștia nu ține (mersi Dyna pentru corectare) cu mine. Niciunul nu-mi spune și mie să mai copilăresc și să mă mai uit a zecea oară la rând la Sailor Moon pentru că mâine e o zi lejeră și am tot timpul din lume pentru tot ce vreau să fac.
N-am să bălăcăresc facultatea, pentru că, de când cu seminarul de Jurnalism Online, postările mele devin și mai expuse și e mai bine să fiu mai discretă. Și totuși, domne! Prea puțin timp la dispoziție pentru licență! BAC-ul, admiterea și alte examene au cerut mult timp de pregătire, simulări (ca să n-o dăm în bară), recapitulări și alte preludii intelectuale. Licența o să vină și o să zică “Hai! Maturizează-te și termină facultatea!”. Pe cât mi-aș dori să pot spune că sunt pregătită și că abia aștept să fac ceva cu viața mea, pe atât de fricoasă sunt.
Da, vreau serviciu care să mă ajute să supraviețuiesc, dar parcă nu așa repede. Dacă mai era încă un an de stat, era divin! Nu sunt suficient de matură, dar sunt îndeajuns de conștiincioasă. Poate că asta mă va ajuta. Ideea e că mă gândesc câte “Don’t call us, we’ll call you” va trebui să aud. Nu doar când vrei să te angajezi, dar eu am pățit-o cu stagiul de practică. Adică eu vin să le fac munca pe moca și să mă formez profesional și ei îmi bagă textul de mai sus. Cum naiba funcționează sistemul ăsta?
Acum un an jumate, “mari jurnaliști” (mulți fără studii) spuneau unor grup de studenți că nu au nicio șansă, că sunt niște ratați și altele. Noi trebuia să zâmbim și să aplaudăm la finalul prelegerii lor. Am înțeles că sunteți toți atât de grozavi, dar v-aș da un sfat prietenesc să vă pensionați odată și să lăsați loc și tinerelor speranțe, că tot ne numiți așa, mai mult sau mai puțin ironic.
Revenind la subiectul principal: mai sunt 5 săptămâni din 3 ani. Într-adevâr, nu am realizat ceva notabil în anii ăștia, dar am cunoscut oameni interesanți, plăcuți, scârbe de oameni, acrituri și nesuferiți. De asemenea, mi-am făcut prietene de nădejde, cărora le sunt foarte recunoscătoare. Se știu ele, nu le mai enumăr aici.
Contrar Bau-Bau-ului de sub pat, Bucureștiul nu e atât de groaznic. Nu-l iubesc, dar nici nu-l urăsc. Cert e că după 19 ani în Vâlcea, aveam nevoie de un suflu nou. Poate după vreo încă 3-4 ani de București, o să simt nevoia unui nou suflu, și anume altă țară. Fiecare lucru la timpul lui. Până una-alta, am nevoie de reamintiri că vine licența și că ar trebui să pun dracului mâna pe carte!
Și nu, n-am murit! Doar că nu mă mai ducea capul să scriu un articol inteligent!
Looking for Oaie February 22, 2010
Posted by Anca in Uncategorized.Tags: school
2 comments
We’re trying to make Oaie famous. Oaie in Romanian means sheep, but here we are refering to our classmate Alexandra. Oaie is her nickname. This has been a school experiment so don’t say I didn’t warn you.
