I’m not dead, I just don’t have a life! Plus: uncle Bonus! August 12, 2010
Posted by Anca in The world I live in.Tags: București, chirie, căcat, din astea, Hope, inutil, nu, prostie, unchi
add a comment
Mă uitam la data ultimei postări și când am văzut “25 iulie”, m-am speriat că lumea va crede că am acum o viață palpitantă și am renunțat la blog. Nu, nu am avut o viață palpitantă și nici nu am murit. Pur și simplu nu am avut net de când m-am întors din București. O prietenă mi-a spus pe twitter să mai scriu că îi e dor de balivernele mele. Evident, asta e traducerea mea, ca ea e mult mai drăguță și finuță de atât. Aș fi scris. Am avut idei geniale care au apărut fix când nu am avut posibilitatea să stau mai mult de o oră la un calculator. Și în plus, calculatorul respectiv nu avea diacritice și deja m-am format să scriu așa.
Despre ideile geniale: pe cât de repede au venit, la fel de repede m-au și părăsit. Aș fi putut face lejer un document word și să dau copy paste pe blog, dar parcă nu mai era la fel. Poate ziua următoare nu aș mai fi simțit la fel sau nu aș mai fi îmbrățișat ideea aia la fel de tare.
Ziceam mai sus că m-am întors din București. Am stat două săptămâni în așteptarea unui răspuns. Cineva (a se citi un dobitoc de unchi) care lucrează la radio mi-a promis că se va interesa de un loc de muncă în domeniu pentru mine. Și a zis să îl sun în două săptămâni să aflu dacă a rezolvat ceva. Țin să menționez că omul ăla nu a dat un telefon nici după cele două săptămâni. Îl tot sunau bunicii mei să îl întrebe de sănătate, că doar e ruda lor. Un idiot omul, nu a rezolvat nimic, pentru că nici nu a întrebat. Eu când m-am întâlnit cu el să-i spun povestea mea de jale că nu am de muncă, i-am menționat că nu aș vrea să mă întorc în Vâlcea, pentru că nu am ce face cu jurnalismul acolo. El chiar a fost de acord cu mine. Toate bune și frumoase.
Zilele trecute am fost pe la bunici, care pareau foarte zgarciți la vorbă cu mine. La un moment dat, mama mă ceartă pentru o chestie pe care am zis-o, cică. “Cum i-ai zis măi ăluia, că nu vrei să te întorci în mizeria aia de provincie?”…În momentul ăla îmi veneau în minte toate cuvintele pe care nu le poți pronunța la televizor. Nu mi-am permis să vorbesc așa cu un moș cu concepții comuniste, cu o persoană pe care abia am văzut-o pentru prima dată și cu un unchi. Nenea ăla era combinația celor trei atribute, plus faptul că era un snob. Eu tocmai îmi adunam fața de pe jos după ce am auzit-o pe maică-mea acuzându-mă că am spus chestia aia (eu pot vorbi și mai urât, dar mi-e rușine de familie). Toate ca toate, ea nu m-a crezut, și acum eu sunt cea care și-a dat cu șutul la marea carieră în presă.
Un alt unchi care mi-a făcut o groază de draci a fost ăla care mi-a închiriat apartamentul cu o sumă nesimțită, la fel ca și rudele de gradul întâi sau doi. Apoi când urma să plec pentru că nu mi-am găsit de muncă în București, îmi scotea ochii că a mobilat apartamentul pentru mine și că l-am încurcat…de câte ori n-am mai auzit textul ăsta! Acum urmează să îmi aducă bagajele pe care eu nu le-am putut căra la plecare (așa e când n-ai mașină și nici oameni pe care să te bazezi). Mă rog să mi le aducă întregi. Abia aștept să le primesc sănătoase și complete și să nu mai aud de unchi.
De acum încolo, dacă îi spun cuiva că e ca un unchi pentru mine, e ca și cum i-aș spune că e inutil sau nesimțit. O nouă înjurătură familiară, care nu jignește decât subliminal și care poate fi confundată cu o dovadă de afecțiune.
Oficial mă mut…hai să fie 5 cu noroc! May 23, 2010
Posted by Anca in The world I live in, Uncategorized.Tags: București, căcat, din astea, Hope, moving, nu
5 comments
M-am bucurat zilele astea că se ivise oportunitatea să mă mut de la babă. E oficial acum. Mă mut marți. Până acum mă bucuram că o să stăm în vechiul apartament al unchilor și că nu vom avea nicio gazdă pe cap. De asemenea, mă bucuram că unchii mei o duc bine cu banii și că nu ne vor cere chirie, ci doar întreținere. Doar suntem rude! Mda, de unde?
După ce m-am bucurat ca o proastă că scap de babă și nu voi mai plăti chirie, unchiul meu trântește oficial super oferta: ne va cere cu 2 milioane mai puțin față de cât plătim la actuala gazdă. Pentru un apartament cu juma’ din utilitățile pe care le avem aici, dar cu 2 milioane mai ieftin, noi ar trebui să-i mulțumim. Mă abțin de la a înjura(fie și în gând), pentru că mereu se va găsi un unchi care să-mi citească blogul cu voce tare în fața bunicilor.
Ar fi a cincea oară când mă mut și ceva îmi spune că nu e ultima oară. Am înțeles că nu avem chiar TOT ce ne trebuie în apartament, dar atâta timp cât e la 7 minute de locul ei de muncă, mamei îi convine. Ca întotdeauna, părerea mea nu contează. Story of my life! În fine, să zicem că va fi minunat că vom scăpa de babă și televizorul ei dat la maxim care nu mă lăsa să dorm mai mult dimineața…Ăsta e și principalul motiv pentru care vreau să plec cât mai repede de aici. Și internetul de căcat. Stau 15 minute să mă reconectez de fiecare dată când iese firul de net sau când se mișcă puțin. Chestia asta m-a dus la exasperare luni de zile și sper ca odată ce mă mut de aici va fi mai bine, măcar din punct de vedere al netului.
Nu știu de ce, dar nu sunt atât de fericită ca acum câteva zile când am aflat că ne mutăm. Nu îmi place nici cartierul, mă enervează că nu am de ales, dar măcar e bine că scap de babă și de net de căcat. Mamă, ce mă oftic că nu pot adăuga și mai multe refulări în postarea asta, pentru că știu că va exista un membru al familiei care va citi blogul meu. Nu m-au citit ei când am scris articole despre desene și cântece și mă vor citi când sunt ofticată.
În fine, marți mă mut și nu va fi neapărat mai bine ca aici. Aș fi scris mai mult, dar ce am omis de aici sunt multe “căcat”-uri. Le las pentru alte zile.
Mânca-mi-ai…tortul! April 17, 2010
Posted by Anca in The world I live in.Tags: București, din astea, funny, lol, me, Real, tort
5 comments
Pauzele lungi mă fac să uit de blog și asta nu-mi face deloc bine. Când sunt în budă locuri total nefericite, atunci îmi vin cele mai bune idei. Și după ce am revenit pe net, le-am uitat. Pentru că așa funcționează ironia, se pare.
Am o poză în calculator pe care vroiam să o public de mult timp și pe care vreau să o comentez.
N-am crezut niciodată că numele meu va fi suficient de popular și atractiv încat cineva va numi un tort după el. Pe de altă parte, de ce există nume de torturi/prăjituri cu nume de fete? Și pe ce criterii aleg numele astea? Îmi aduc aminte că bunica mea avea cândva un caiet de rețete de prăjituri cu diverse nume de fete. Nu mi-a picat fisa atunci să o întreb de ce prăjitura X se numește așa. Păcat…nu mă gândeam că o să scriu despre asta în 2010.
Ceea ce mă roade pe mine e că tortul Anca era la ofertă. De ce? Nu se vindea și de-aia l-au băgat la ofertă? De ce tortul de ciocolată încă se vindea bine, iar tortul Anca a fost băgat la ofertă? M-am simțit ciudat pentru că delicatesa care-mi poartă numele e atât de ieftină și că are foarte multe culori. Nu am prins o poză bună cu tortul pentru că era în cutie de plastic și telefonul meu nu e pe atât de performant pe cât mi-aș dori. Un tort care conține culoarea albastru nu mă va determina niciodată să-l cumpăr. Nu era un albastru de afine, era un albastru “ciel”, deci nu era echivalentul niciunui fruct.
De aici tragem concluzia că tortul Anca nu e sănătos. Asta ce legătură are cu persoana Ancăi? Poate Anca e fată bună (zic și eu…), dar voi vreți să faceți terci numele ei numind un tort nesănătos după ea. Dacă aveam mai mult tupeu și minte mai puțină, mă luam de ăia de la Real. Le băgam și un text de genul “Cine v-a dat dreptul să-mi folosiți numele?”. Dar cum sunt un om întreg la minte (fir-ar!), m-am abținut. În mintea mea de copil prost, sunt singura Anca de pe planetă și mă simt super ofensată când cineva îmi folosește numele în orice scop. Dar asta e o cugetare de om cu toane, deci feel free to ignore me!
Voi cum v-ați simți dacă un tort cu numele vostru ar fi la ofertă? Sunt curioasă să aflu…
“Dacă ești cuminte și curată, te las să folosești baia mea” January 25, 2010
Posted by Anca in The world I live in.Tags: babă, București, college, din astea, me, Romania
add a comment
Cam așa suna o super ofertă de-a unei potențiale gazde din București. Slavă Domnului că nu am decis să stau acolo! Ideea e că sunt genul de om căre are mereu câte ceva de comentat la adresa persoanei la care stă. Și pe bună dreptate! În anul întâi am avut probleme, în anul doi probleme duble, iar în anul trei parcă lucrurile s-au mai așezat.
A nu avea propria ta casă în București e un coșmar. Dacă mai adaugi și faptul că nu aș sta în cămin cu încă 1, 2, 3 sau 5 persoane nici în ruptul capușui…ajungi la situația mea!
Bună! Eu sunt Anca și mă mut des!
Zici că sunt la “Clandestini Anonimi”!:)) Acum serios vorbind, de când am venit în București se pare că nu reușesc să mă acomodez ca lumea într-un loc, că deja mă gândesc la mutare. Motivul cel mai des invocat e că nu mai suport persoana sau persoanele din casă. Dau fie de pizde care nu știu să comunice prin viu grai și îți lasă bilețele agramate, fie de babe necăsătorite sau divorțate de prea multe ori, cu prea mulți căței sau prea multe fixații religioase. Niciodată nu am fost pe deplin mulțumită și astfel a fost nevoie să-mi schimb domiciliul oricum temporar. Acum cred că îmi explic de ce nu am putut să-mi fac viză de flotant! Buletinul meu ar fi fost plin de abțibilduri. Câte unul pe semestru…
Anul I: Nu știam ce e ăla București și cât de mari jigodii pot fi unii oameni. Am mers cu capul înainte și cu ochelari de cal într-un apartament de două camere din cartierul Titan. Zonă drăguță cu mult verde, dar nu perfectă. O fostă colegă de liceu mi-a oferit o cameră (evident, contra cost) alături de ea și soră-sa. Eu am zis “Bine” că cică ne înțelegeam bine și bănuiam că va fi amuzant să locuim sub același acoperiș. Proastă idee! De atunci mi-am jurat că nu mai fac supoziții cretine de genul ăsta! Convețuirea s-a dovedit a fi un adevărat coșmar. Singurul avantaj era faptul că aveam camera mea pe care nu o împărțeam cu nimeni și că puteam să aduc pe cine vreau în vizită. Dar în rest, îmi mâncau zilele. Erau obsedate de curățenie și ordine și…hai să fim serioși! Eu nu am niciun fel de calificare profesională în domeniul ăsta! Sunt ordonată, dar când am eu nevoie și chef. În rest, mă descurc și-n dezordine. E haosul meu, nu al lor! Tipele astea două erau două “realiste”(medicină și politehnică) cu bățu-n cur care au avut norocul de propriul lor apartament. Dacă e să număr de câte ori am auzit textul “Anca, asta e casa noastră și…” aș înnebuni! Da, e casa voastră, dar nu mă țineți pe gratis! Nu știu de ce uitau treaba asta de fiecare dată când nu le convenea ceva. În obsesia lor de a fi totul curat ca lacrima, îmi lăsau bilețele care lăsau de dorit din punct de vedere gramatical. Chiar și acum îmi aduc aminte perle de genul “ciuvetă” sau abuzul de semnul exclamării…Doamne, ce bine că m-am mutat de acolo! Povestea e lungă. Ideea e că alea două au nevoie de mai puțin puf și mai multă bătaie. Bine, una din ele și-a primit-o odată, când a dat audiție pentru noul film “Karate Kid 17″. A ratat rolul, dar a primit bătaia! Ailaltă bocește că nu-i mai place medicina. Soartă tristă, dar măcar au propriul apartament. Evident că nu mai vorbim! N-am pierdut nimic.
Anul al II-lea: Nici nu știu de unde să încep…anul al doilea de facultate s-a soldat cu două gazde inegal de nenorocite, dar echivalente în setea de bani. Ambele erau babe. Prima era o religioasă fanatică pe care nu am putut niciodată să o înțeleg. Nu aveam voie să facem nimic sâmbăta. Nu puteam spăla sau încălzi mâncare la aragaz de vineri seara până sâmbătă seara. Un obicei pe care nu l-am putut înțelege niciodată. Fără supărare, dar asta nu te face un sfânt! Te face nesuferită prin reguli stupide. Dar, mă rog, asta era viziunea ei! Cel mai trist lucru la gazda asta era zona unde stătea. Nici măcar nu era București. Era în Roșu, comuna Chiajna, într-o casă unde întreruperile de curent erau ceva frecvent și obișnuit. Nici nu trebuia să mă supăr dacă mi s-ar fi ars laptopul sau încărcătorul telefonului. Trist era că făceam în jur de o ora jumate-două până la facultate. Destul de mult, având în vedere că până în Vâlcea fac 3 ore. Și da, nu era asfaltat! Cine vrea o experiență noroioasă și cu lătrat de câini turbați pe fundal, să închirieze o cameră în Roșu!
A doua casă în care am stat în anul doi a fost o găselniță de pe anunțul.ro. O cameră în vilă în Floreasca. Suna tentant și orice altceva era mai bun decât Chiajna și noroaie. Floreasca măcar era București! Pe strada Mozart era o tanti aparent drăguță care oferea o cameră acceptabilă. Cum nimic nu e perfect, dezavantajele s-au văzut în timp: mirosul a trei câini și a două pisici și-a spus cuvântul! Odorizantul de cameră nu mai era suficient. Baba nu vedea asta și tot stătea cu animalele în casă. Chiar cu ea în cameră. Cucoana avea 60 de ani și cică “din familie de aristrocați” care stătea de 38 de ani în chirie. Nici să mă omori nu aș sta atâția ani în chirie! Mai bine mă întorc de unde am venit. Domnișoara ( nu a fost măritată niciodată) avea un obicei grotesc: să bată cu unghia în geam ca să ceară bani împrumut pentru taxiuri, că nu se cade ca o doamnă ca ea să folosească mijloacele de transport în comun. Dacă îi ziceam că nu avem, tot ea se supăra! Bravo, tanti! Bine că la vârsta ta ceri studenților bani de taxiu! Nu mi-aș dori să fiu în locul ei vreodată. Am plecat de acolo pentru că nu mai suportam cheltuielile pe care le pretindea “vila de cartier de fițe”, cică. Și nici nu puteam să plătim pe vară. Încă o dementă pe care am avut ghinionul să o cunosc!
Anul al III-lea: Am primit o super ofertă de la nu știu ce rudă pentru a sta în Dorobanți pe o sumă mică. Numai bine, dar când să vin să văd casa, baba se trezește că e bătrână și că dă să moară, deci nu mai poate închiria. După multe “căca-m-aș pe ea de nesimțită!” a trebuit să apelez din nou la anunțul.ro. Aici am dat de o profesoară de matematică ce închiria o cămăruță pe lângă Facultatea de Medicină. Luând în considerare zona, am zis să văd acea cămăruță. Poate-poate era locuibilă. Ajung în fața unei ditamai case. Vine cucoana să mă întâmpine. Mă invită să iau loc pe un scaun. Când să mă așez pe un scaun țipă la mine “Nu pe ăla!!!”. Deja am început să o urăsc, dar dacă îmi place camera, pot s-o dau dracului. Începe să mă întrebe la ce sunt studentă și apoi îmi zice de ea și viața ei. De aș fi avut curajul să îi zic că nu mă interesează… “Hai să vezi camera! Nu știu dacă îți va plăcea.”. După ce m-am ridicat de pe scaun văd o ușă deschisă și întreb dacă aia va fi camera mea. Zâmbește ironic și-mi spune că nu. Ajungem la potențiala mea cameră. Nici ușa nu se deschidea până la capăt. Cum avea pretenția să poată intra un om acolo și mai ales, cum să își ducă bagajele în camera aia? Îmi zice că ea a trăit și a învățat în camera aia, așa că ar fi perfectă pentru mine ca studentă modestă ce sunt…Mda, cum să nu! Ca orice gazdă nesuferită care se respectă, a început să înșire lista cu pretenții de la mine. Una din ele mi s-a părut atât de ridicolă, încât am presupus că glumește. Eu aveam o baie de serviciu fără cadă. Ca să fac baie, trebuia să mă duc tocmai la etaj, la baia ei. Ea zisese că i-a plăcut de mine. Mi-a zis: “Dacă ești cuminte și curată, te las să folosești baia mea!”. Nu are niciun pic de logică! Ca să fiu curată, trebuie să fac baie. Iar tu vrei să fiu curată înainte să fac baie? Păi fac baie tocmai pentru că sunt murdară! N-am înțeles nici faza cu “Dacă ești cuminte…”. Cine dracului se credea? Maică-mea? Bunică-mea? Nici ele nu-mi mai zic asta! Mă tot uitam la ceas așteptând să plec cât mai repede. I-am zis că mă grăbesc la examen și că o anunț dacă accept camera. Cum am ieșit pe ușă, i-am șters numărul din agendă. Nici nu mi-a zis cum o cheamă, deci nu a mai fost nevoie să-mi încarc memoria cu astfel de informații!
Momentan stau la o gazdă găsită tot pe anunțul.ro. E cât de cât ok. Nu e perfectă, dar măcar nu e atât de absurdă ca restul.
După atâtea mutări îmi pun întrebarea “Din cauza cui nu ne-am înțeles?”. Probabil că am și eu defectele mele și oamenii nu mă pot suporta, dar chiar să fiu la a patra gazdă în 2 ani jumate? E normal? E aiurea?
Nu am de gând să mă mut prea curând, dar nu spun niciodată “niciodată”. Cine știe când o apucă și pe asta piticii de pe creier?
Până la următoarea mutare și până voi avea propria mea casă, simt că ar fi trebuit să posed și să port semestrial insigna asta:
